„Hortensia Papadat-Bengescu. Străina“, de Ana Maria Sandu – Atunci când scrisul îți salvează viața

3 iunie 2021 de  Oana Borviz    

Dacă o carte e cu adevărat bună, simți încă de la prima ei pagină, de la primele cuvinte, de la ritmul frazei cu care te obișnuiești instant și de care te lași fermecat până la final. Așa am simțit eu citind cartea „Hortensia Papadat-Bengescu. Străina“, apărută de curând la Polirom.

Titlu  •  Hortensia Papadat Bengescu. Străina
Autor    Ana Maria Sandu

Numãr pagini   194

Anul publicãrii   2021
Publicat de   Polirom

Vis uitat

Semnată de Ana Maria Sandu (pe care o știți ca autoare de texte în Dilema Veche, de romane precum „Fata din casa vagon“ și de volume de poezii de genul „Din amintirile unui Chelbasan“), cartea este biografia romanțată a unei scriitoare speciale, autoare a unei ficțiuni cu totul originale. O scriitoare care, deși trăia în interbelicul ce oferise femeilor o reală emancipare, suferea din pricina constrângerilor familiale și sociale încă patriarhale. 

Hortensia Papadat Bengescu a fost una dintre multele femei care au renunțat la visurile lor de dragul altora: visul ei, de a studia la Paris, a devenit imposibil în momentul în care mama s-a îmbolnăvit iar ea a hotărât să rămână lângă ea. Și cum renunțarea aduce după ea un lung lanț de slăbiciuni, iată că Hortensia s-a căsătorit repede cu un magistrat mult mai în vârstă decât ea și pe care nu-l iubea defel. 

Scrisul și iubirea pentru un alt bărbat i-au îndulcit însă viața grea, dusă prin orașe de provincie (unde se mutau destul de des în funcție de serviciul magistratului), departe de forfota orașului mare, pe care-l adora, și de lumea literară, care-i lipsea atât de mult.

Ficţiunea răzbuna realitatea şi pe ea o salvase de la o existenţă plictisitoare, la care se gândea uneori ca şi când ar fi fost vorba despre altcineva, nu despre ea însăşi. Era cealaltă viaţă, cea în care nimeni nu avea nici o putere asupra ei, în care nu trebuia să se supună nici unei convenţii sau reguli.

Portretul ei de femeie delicată, vulnerabilă, talentată, lucidă se conturează astfel prin prisma iubirii secrete pe care a avut-o ani la rând cu criticul literar Eugen Lovinescu, pe care Ana Maria Sandu îl descrie ca pe un bărbat durduliu și simpatic, rațional și pasional deopotrivă, generos și inteligent. Un bărbat care a prețuit-o nespus pe Hortensia, care i-a fost sprijin moral și profesional (practic lui datorându-i-se debutul ca scriitoare, în cenaclul pe care-l conducea pe atunci, Sburătorul).

Păpușă de ceară

Cartea e împărțită în două: prima, intitulată E.L., ne-o arată pe Hortensia mai mult din perspectiva lui Lovinescu și ne prezintă parcursul ei personal și literar până la moartea lui; cea de-a doua, numită Ea, ne-o prezintă pe scriitoare după dispariția lui Lovinescu, în ultimii ei ani de viață. Din ambele aflăm despre familiile lor (Hortensia era mama a cinci copii, Eugen Lovinescu era tatăl Monicăi Lovinescu), despre rivalitățile dintre scriitori (Lovinescu și Topîrceanu), despre viața de după război (ca reprezentantă a regimului burghezo-moșieresc, Hortensia nu se va putea adapta epocii lui Dej). Aflăm despre prietenia Hortensiei cu Cella Serghi și despre cea dintre Lovinescu și Elena Farago, dar și despre beteșugurile scriitoarei și despre lupta ei permanentă cu reumatismul.

Aflăm despre situația femeiii în societate (Lovinescu a avut întotdeauna spațiul și timpul lui pentru scris; Hortensia le furase întotdeauna, scriind cel mai adesea noaptea după ce toată lumea adormea). Aflăm despre cărțile ei („Logodnicul“, „Concert din muzică de Bach“, „Fecioarele despletite“) și despre atuurile lor („punctul ei forte fusese mereu introspecția, psihologia personajelor, marile bătălii acolo se dădeau, în psihicul lor“), despre admirația pe care o trezea la cenaclurile literare, despre „inteligența necruțătoare“ și încrâncenarea ei de a scrie.

Și da, aflăm despre romanul ei neterminat, „Străina“, al cărui titlu a rezultat din mirarea și neliniștea simțite de Hortensia după Cel de-Al Doilea Război Mondial, când lumea se schimbase radical.

Lumea bună, îmbrăcată elegant, devenea o extravaganță într-o mare de neglijenți care foșgăiau peste tot și luau cu asalt Bucureștiul…Unde se dusese ritmul vieții lor, cum începuse lumea să trăiască așa ca și când nimic din ce fusese așezat nu mai conta? I se întâmplase de mai multe ori să stea pe o bancă doar să se uite la trecători. Oare o priveau ca pe un exponat de muzeu, ca pe o păpușă de ceară care nu mai corespundea noilor norme și standarde? Hainele, gândurile, sufletul, totul se putea învechi mai repede decât ți-ai fi imaginat.


Femeia asta „înaltă, cu un păr blond-şaten şi ochi verzi-albăstrui, care scăpărau când vorbea“, „tânără, şi bătrână în aceeaşi clipă“, „o fetiţă alintată şi timidă şi o femeie gravă“ a fost o străină în propria ei viață. Devenea ea însăși doar atunci când scria, când construia personaje și situații, când transcria până la epuizare texte, când imagina lumi care să-i țină de cald, care să o ajute să reziste.

Așa îți rămâne Hortensia Papadat Bengescu în memorie după ce vei fi citit această biografie: ca o femeie delicată și lucidă care a renunțat la multe în viață dar care a avut puterea și curajul ca, în miezul unei căsnicii lipsite de iubire, să caute și să găsească ceva care să o înalțe și să o salveze. Iar acest ceva a fost, dincolo de iubirea pentru Lovinescu, scrisul. „E forma mea de uitare și de rezistență, alta nu cunosc în viața asta“.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *