Oana David: „De ce să mint, visez câteodată cu ochii deschiși la o adaptare Netflix“
28 aprilie 2022 de Oana Borviz •
Romanul „Între două fronturi“ a ajuns la mine în urmă cu câteva luni, când Oana David mi-a făcut surpriza de a mi-l trimite prin curier. L-am citit cu mare drag și cu uimire, imaginâdu-mi, cum a scris Oana cutare paragraf, cum i-a venit ideea unei anume scene, cum a gândit dialogurile? Cartea m-a cucerit instant. Are poveste, are substrat, are context istoric, are suspans.
Eu nu am citit nimic asemănător până acum din literatura română contemporană. „Între două fronturi“ e un roman istoric perfect alcătuit, îndelung documentat și care ar putea fi pe gustul multor cititori. E o carte pe care o văd adaptată la ecran (am scris despre asta în recenzia făcută aici).
Pornind de la entuziasmul cu care am citit romanul ăsta, dar și de la curiozitatea de a o cunoaște, măcar un pic, pe Oana, am realizat interviul de mai jos. Este despre scris și despre asumare, despre depășirea propriilor limite și despre pasiuni care se cer hrănite.
Oana dragă, îți mulțumesc pentru sinceritate! M-ai făcut foarte curioasă vizavi de seria de autor la care te gândești:)
Din scurta ta prezentare înțeleg că ești și antreprenoare. Poți să-mi spui ce fel de business conduci și cum împaci antreprenorul din tine cu scriitorul?
“Business” e cam mult spus. Am o mică afacere de familie, împreună cu soțul meu, din care ne întreținem. Am renunțat amândoi la joburile din multinaționale pentru ea; bani mai puțini, timp mai mult pentru noi și pasiunile noastre. Cam așa funcționează treburile astea, e destul de greu să împaci și capra și varza, trebuie să alegi ce ți se potrivește mai tare.
Romanul tău e bazat pe o muncă incredibilă de documentarist. În afară de a fi citit multe cărți tematice, ce ai făcut efectiv pentru a reține date, conjuncturi, detalii?
Pe lângă cititul pe domeniu, care a reprezentat cam 80% din munca de documentare, m-am “strecurat” pe facebook în multe grupuri cu tematică istorică, în care multă lume își povestea experiențele proprii sub anumite articole: uite așa a fost când cu bombardamentele în București/Ploiești etc, aveam 12 ani, și bunicul meu a fost la Stalingrad, s-a întors după război, asta spunea, aveam 9 ani când au intrat rușii la mine în oraș, uite-așa s-a-ntâmplat etc. Mulțumesc, doamnelor și domnilor! Fără să știți, mi-ați fost de mare ajutor, am reușit să refac multe momente pentru care non-ficțiunea, oricât de completă, n-ar fi fost suficientă. În rest, bunicii mei au fost refugiați din Bucovina de Nord, iar bunicul și fratele său au fost pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, hăt până la Dnipropetrovsk, Harkov, Zaporojie, localitățile pe care, din nefericire, le întâlnim din nou în fiecare zi în ziare și la știri. Cine a zis că istoria nu se repetă?!
Spui undeva că scrii încet. Cam ce înseamnă asta?:)
Înseamnă că durează mult până găsesc cuvântul pe care-l consider eu potrivit într-un anumit context, că bibilesc, construiesc scheme și idei direct pe text, scriu și rescriu multe scene de mai multe ori, în mai multe variante, mă întorc tot timpul, chiar și cu sute de pagini în urmă, să mai adaug ceva pe undeva, vreun dialog sau vreo situație. Plus că nu pot să las niciodată un text așa cum e, dacă nu-l simt eu terminat. Of. Am auzit că sunt mulți autori care scriu “întins”, nu se întorc, care pur și simplu nu au nevoie de editare. Îi invidiez puțin; manuscrisele mele incipiente sunt aproape de nedescifrat. Bine că nu mai trăim vremurile hârtiei și stiloului, ar fi fost vai de capul meu.
Care au fost cele mai mari frici cu care te-ai confruntat în timp ce lucrai la carte?
Mi-a fost foarte, foarte teamă să nu mă fi băgat în ceva prea mare pentru mine și, astfel, să nu pot să sfârșesc. De altceva nu m-am temut, de reacția celorlalți, sau de rezultat, sau că nu voi fi citită – temerile astea au venit abia după; în timp ce scriam eram speriată exclusiv de faptul că poate n-o să pot să duc povestea la capăt. Pentru că trebuia neapărat spusă.
Dar momentele cele mai grele (dacă au existat), în care simțeai că nu ai direcție?
N-am avut niciodată o direcție mai clară de “am plecat din A, voi ajunge în B”. Cum anume urma să fac asta, n-am prevăzut nicio clipă. Am scris tot timpul cu faza scurtă; deși știam unde trebuia să ajung, nu vedeam decât cel mult la un capitol distanță, câteodată nici atât. S-a mai luminat povestea pe parcurs, ce-i drept, dar au fost tare multe momente de haos, când eram pur și simplu now what, cum ies de-aici, ce fac acum etc. Deci momente grele cât cuprinde. Dar am scos-o la capăt până la urmă. Cred că asta înseamnă debutul, de fapt. Să n-ai idee ce anume scrii și cum.
Când ți-ai fixat în minte ideea de a scrie un roman și cum ți s-a părut atunci ideea?
Mi-a venit ideea acum câțiva ani și, bineînțeles, în stilul meu personal, a durat ceva până să știu clar ce anume vreau să scriu și cum; multe capitole scrise și rescrise, iar apoi trimise cu un bobârnac direct în recycle bin. Chiar și atunci, la început, când romanul era numai o idee oarecare, mi-a fost teamă de ceea ce ți-am spus mai înainte, ca nu cumva să mă bag în ceva peste capul meu. Dar tot a trebuit să încerc, pentru că nu m-am putut abține.
De ce crezi că scriu oamenii, Oana? Dintr-o nevoie imperioasă sau din voință?
Scriem, cred eu, pentru că nu se poate altfel. Cel puțin în cazul celor pentru care scrisul nu este job sau o sursă de venit sau popularitate. Câteodată e puțin spus “nevoie imperioasă”, s-ar putea să fie mai mult decât atât. Dacă există o poveste nespusă, poate deveni un fel de viață alternativă, în care, într-un oarecare grad, ajungi să trăiești. Când ai pus-o pe hârtie, te-ai eliberat and life can go on. Deci, pe lângă nevoia imperioasă de care spui tu, pentru unii scrisul poate fi chiar asta, o eliberare. Dar îți trebuie și foarte, foarte multă voință. Nimic nu se poate face fără.
Ce mai citești tu în afară de romance istoric?
Orice îmi place și mă prinde. Am citit și citesc în continuare cam orice, de la literatură de divertisment, până la clasice și “marea literatură”. Dar pot să zic că prefer non-ficțiunea istorică, iar, în beletristică, realismul pur. De exemplu, acum am pe noptieră, începute, “Castelul de hârtie” de Miranda Cowley Heller, “Întoarcerea din Rai” a lui Eliade și “Amiralul Horthy – Regentul Ungariei”, non-ficțiune. Cred că e mai mult decât reprezentativ pentru ce spuneam.
Majoritatea celor care au citit Între două fronturi au găsit similitudini între acțiunea romanului și situația actuală din Ucraina. Cum ai privit tu această analogie?
Pe vremea când mă apucasem eu de scris la “Între două fronturi”, se voia doar o carte de recuperare a istoriei, ceva ce – speram eu – să nu te lase să adormi până la 2-3 dimineața, iar apoi să mergi chior de somn, dar fericit, la serviciu. În niciun caz să existe similitudini între ea și știrile de seară, și, mai ales, atât de aproape de noi. Mă așteptam la mai mult de la omenire, după tot ce-a trăit. Tare mă nefericește situația asta.
Există vreun subiect din istoria actuală care te atrage într-atât încât ai scrie despre el?
Inspirație și răbdare să am, că istorie e cât cuprinde, din păcate, chiar și actuală.
Cartea ta mi se pare perfectă pentru adaptare la film. Te-ai gândit să o propui vreunui regizor?
Asta nu ține de mine și nici regizori nu cunosc personal. Dar, ce să mint, visez câteodată cu ochii deschiși la o adaptare Netflix; n-am fi niciunul scriitori dacă n-am visa oleacă.
Romanul are stofă de bestseller internațional. Ce știi, există intenția de a fi tradus și în alte limbi?
Intenție există, există și voință, acum să vedem de-o fi și putirință.
Care e următoarea poveste pe care vrei să o pui în pagină?
Tot la un romance istoric scriu. Plănuiesc, pe termen lung, o serie de autor – povești de dragoste pe fundalul unor momente importante din istoria României. Să vedem ce voi reuși, îți mulțumesc frumos pentru interes, mă bucură din suflet!
