Interviuri

Silviu Dragomir: „Când ajunge la un preaplin, un lucru se transformă în opusul lui“

17 ianuarie 2024 de  Oana Borviz   •  

Despre schimbările psihice și emoționale care se petrec la vârsta de mijloc am mai citit pe ici pe colo, însă niciodată o carte întreagă dedicată subiectului. Atunci când Camelia Cavadia mi-a recomandat să citesc „Mijlocul vieții. Între echilibru și dezechilibru“, de la Editura Trei, am fost un pic mirată să descopăr un volum despre acest subiect.

”O să-ți placă, o să vezi”, mi-a spus Camelia și, după ce am primit cartea, am știut că are dreptate. Am citit-o rapid, cu creionul în mână, și mă bucuram cu fiecare pagină să descopăr exemple concrete, comparații și explicații științifice cu privire la criza vârstei de mijloc. De ce ajungem cu toții să simțim criza asta? Ce umbre purtăm în noi și cum facem pace cu ele? Ce facem cu toate energiile din noi ca să ne fie bine? Cum putem depăși această criză în ideea de a deveni mai puternici și mai echilibrați? Sunt întrebări la care psihoterapeutul și psihanalistul Silviu Dragomir – psihanalist, psihoterapeut și fondator, alături de profesorul de psihanaliză Vasile Dem. Zamfirescu, al Editurii Trei – răspunde pe înțelesul tuturor în această carte.

Pentru că a simțit pe pielea lui această criză, Silviu Dragomir a vrut să împărtășească și cu alții experiența trăită, așa încât veți găsi destule referiri la propriul parcurs dar și la poveștile de viață ale unor pacienți. Se invocă destul de des și Jung și personaje din mitologie (veți înțelege de ce). Din toate înțelegi că e firesc să simți, la vârsta de mijloc, regresie și stagnare, dar și dezvoltare și liniște, și că principalele căi care ne duc mai aproape de noi sunt conștientizarea și acceptarea.

Dar despre astea veți citi singuri în cartea „Mijlocul vieții”. Până atunci vă propun un interviu cu Silviu Dragomir, care a fost posibil datorită Cameliei Cavadia. Aici găsiți varianta integrală a interviului, apărut inițial, într-o variantă mai scurtă, în revista New Money. Spor la citit!:)

Ați mai fi scris această carte dacă nu ați fi trecut personal prin criza vârstei de mijloc?

Nu. Mai corect spus, dacă nu aș fi fost conștient că trec prin această criză. Ea vine oricum, este un fenomen colectiv și ca atare nu ocolește pe nimeni. Ține de energetica psihică și de mersul natural al lucrurilor. Când ajunge la un preaplin, un lucru se transformă în opusul lui. În cazul de față energia psihică, concentrată în prima parte a vieții către lumea exterioară, după ce își atinge vârful, prin găsirea și dezvoltarea unei cariere, prin întemeierea unei familii etc., se îndreaptă către interior. Această curgere nu este întotdeauna liniștită, întâlnește obstacole și această coliziune poate declanșa o criză. Noi, la suprafață, o putem resimți mai intens sau mai puțin intens sau încercăm să ne sustragem, agățându-ne de vechea viață. Sau o putem conștientiza și atunci Eul intră într-o confruntare cu conținuturi necunoscute și inconștiente. Cartea de față este rezultatul acestor confruntări, al experienței mele de viață și de terapeut, dar și al studiilor din ultimii ani.

În ce fel v-a influențat, în scrierea volumului, ”Cartea Roșie” a lui Jung și studiile pe care le-ați urmat la C.G Jung-Institut din Zürich?

„Cartea Roșie” a fost factorul declanșator, iar formarea mea la Institut a coincis cu trecerea prin mijlocul vieții. Acumulările din interior își atinseseră probabil un punct limită și așteptau o scânteie pentru a se aprinde focul. M-am regăsit în personalitatea numărul 2 a lui Jung și în criza prin care el a trecut la mijlocul vieții, acestea fiind magistral expuse în „Cartea Roșie”. Am lucrat la ediția în limba română ca editor și contactul cu ea m-a împins către Institutul Jung. Simbolul și-a găsit făgașul prin care să curgă dinspre interior către exterior. Consider că anii petrecuți la Institut sunt pentru mine perioada de trecere asumată și conștientă prin mijlocul vieții. Și cartea de față, care este de fapt o adaptare a tezei mele de absolvire, este mărturia vie, palpabilă, a acestei perioade.

De ce această schimbare puternică se petrece la vârsta de mijloc și nu în altă etapă a vieții și cum poate un om obișnuit să o depășească cu brio?

Pentru că vârsta de mijloc face de fapt trecerea de la viață la moarte. Nu e ușor să accepți că viața ta a atins deja punctul de sus, iar acum direcția este una singură și ea este descendentă. Cum nu este ușor și să acceptăm că vom muri, nu? Comparația cu mersul Soarelui pe care o face Jung când vorbește despre asta mi se pare elocventă. În prima parte a zilei, Soarele răsare și apoi urcă treptat până atinge miezul zilei. Atunci lumina, încălzirea și strălucirea lui este cea mai puternică. După care începe să coboare și să se pregătească de apus. Apoi vine întunericul. De ce nu ar urma și viață umană același parcurs cu astrul care o face posibilă, de fapt?

Da, e adevărat, toate vârstele anterioare aduc cu ele schimbări importante, însă dinamica acestora are același sens, aceeași direcție. De la copilărie la tinerețe, și de la tinerețe la maturitate sensul este același, unul ascendent. La mijlocul vieții are loc o ruptură. Se schimbă nu numai vârsta, ci și sensul. De la ascendent la descendent, de la exterior la interior, de la material la spiritual, de la fizic la psihic, de la corp la suflet etc.

Orice depășire cu brio a acestei perioade presupune mai întâi conștientizarea acestui proces, numit proces de individuare. Este un fenomen natural,  care este cu atât  mai puternic cu cât el nu depinde de voința noastră, nu noi stabilim dacă el are loc sau nu. Prin conștientizare însă, intră în aria de acoperire a Eului și îi lărgește acestuia atribuțiile. Eul atunci poate integra și asuma un proces care până atunci a avut loc în inconștient. Își poate folosi un atribut, insuficient cercetat, și care este voința. Cât și cum însă aceasta poate influența individuarea e greu de spus.

Odată conștientizată această decisivă schimbare de paradigmă a vieții psihice, se poate apela la diverse metode de introspecție, prin care să pătrundem din ce în mai adânc în viața interioară, să-i cunoaștem conținuturile și personajele care o populează, și de ce nu, să stabilim un contact și poate chiar un dialog cu acestea. Ar putea fi printre altele, interpretarea viselor, imaginația activă, meditația, asocierea liberă, lucrul cu desenele, nisipul, cu corpul  etc. Recomand să se încerce astfel de practici în prezența unui ghid care poate fi psihoterapeutul și într-un spațiu sigur care este cabinetul de analiză.

Cum putem aduce umbra, despre care vorbiți în carte, din inconștient în conștient și când putem spune că am făcut pace cu ea?

În primul rând prin acceptarea faptului că avem o umbră. Poate să pară ușor, dar nu este. Ce este de fapt umbra? Tot ceea ce nu ne place să fim, tot ceea ce urâm, tot ceea ce ne dezgustă. Dar de ce am avea noi această umbră, dacă nu ne recunoaștem deloc în ea? Răspunsul este simplu și tranșant. Aceasta este structura noastră psihică, a tuturor, este o structura moștenită, conține toate experiențele anterioare ale omenirii, și bune și rele. Are o dimensiune colectivă. Sigur, noi ne definim individual așa cum ne place, ne creăm propria impresie despre noi sau mai degrabă despre ce ne place să credem despre noi. Și atunci ce facem cu toate acele conținuturi negative, moștenite din istorie, dar și acumulate în scurta noastră viață? Două lucruri. Mai întâi  le refulăm, le alungăm undeva într-un colț al sufletului, în inconștient ca să folosim limbajul psihologic, imaginându-ne că, odată ascunse acolo, ele nu ne vor mai deranja. Prin asta nu facem însă decât să le oferim un teren în care să se dezvolte, departe de atenția noastră, și de acolo să ne influențeze viața fără ca noi să știm. Apoi le proiectăm. Asupra celor din jur. Ei sunt cei răi, cei incorecți, cei care încalcă regulile, cei care ne înșală și ne fac rău, pe scurt. Din păcate, uneori le proiectăm chiar asupra celor apropiați, care dintr-o dată nu se mai ridică la nivelul așteptărilor noastre.

Ca să facem pace cu umbra trebuie mai întâi să o recunoaștem. Asta înseamnă să putem vedea și în noi toate aceste lucruri negative. Să diferențiem apoi umbra personală de umbra colectivă. În funcție de asta vom ști și ce arme putem folosi în confruntarea cu ea. Pentru că o confruntare trebuie să aibă loc. Fără ea nu este posibil următorul pas, integrarea umbrei. Însă, ca în orice confruntare asumată, nu e bine să lipsească respectul. Dacă tratăm umbra cu aroganță, de pe poziția unui Eu atotputernic, riscăm să trezim furii arhetipale ale inconștientului mult mai puternice și mai periculoase decât umbra. În cartea mea încerc să justific această poziție apelând la mitologie și mai precis la lupta lui Odiseu cu ciclopul Polifem. Polifem este întruchiparea perfectă a umbrei: un uriaș cu un singur ochi, urât, dezgustător, sălbatic, rău, necizelat, ba chiar prost de-a dreptul. După ce devine captivul lui și își pierde câțiva oameni, Odiseu apelează la înțelepciunea care l-a făcut  celebru și îl învinge. Însă nu s-a oprit aici și, cuprins de inflație, încearcă să-l umilească spunându-i numele. Și umbra nu poate fi umilită. Furiile arhetipale de care vorbeam mai sus au luat chipul lui Poseidon, care îl pedepsește exemplar. Scurtul drum spre casă devine lungul periplu de 10 ani.

În ceea ce privește proiecția umbrei, o putem recunoaște în reacțiile noastre excesive, profund emoționale în spectrul negativ, față de ceilalți. Orice astfel de reacție presupune o dinamică a umbrei, indiferent dacă persoana din fața noastră merită sau nu astfel de invective. Numai retragerea proiecției ne poate lăsa să-i vedem adevărata față, adevăratele însușiri. 

Ca atare, putem spune că am făcut pace cu umbra, după ce o recunoaștem, atât în inconștient acolo unde în mod natural am refulat-o,  dar și în proiecțiile asupra celor din jur, acolo unde ea își găsește o cale de a se sustrage conștientizării. Confruntarea este necesară, dar cu respectul cuvenit oricărui conținut al inconștientului. Astfel este posibilă integrarea și, odată cu ea, obținerea unei totalități  a personalității. Umbra este depozitară unei cantități uriașe de energie, pe care astfel o putem pune în slujba Eului. Este energia de care avem mare nevoie în trecerea prin dificultățile vârstei de mijloc.

Spuneți că depresia și anxietatea sunt printre simptomele care anunță criza vârstei de mijloc și că ele sunt provocate de ceva mult mai puternic. Ce este acel ceva mult mai puternic?

În cazul depresiei, moartea și în cel al anxietății frica de moarte. De acolo primim mesajele și spun asta pentru că mă uit la simbolistica simptomelor și la modul de manifestare al depresiei și anxietății.

Are moștenirea transgenerațională vreun rol în criza de la mijlocul vieții?

Da, în măsura în care are în tot ceea ce ni se întâmplă. Fiind impregnată puternic în psihicul nostru profund, influența acestei moșteniri este continuă. Cum la mijlocul vieții energia psihică își schimbă sensul, dinspre exterior către interior, urmând regulile enantiodromiei, aceste conținuturi ancestrale ies și mai puternic la suprafață. Și ajung față în față cu Eul, însă iau forme diferite, chipuri diferite, în funcție de particularitățile și de cenzura conștiinței fiecăruia dintre noi. Nu sunt ușor de recunoscut ca atare, e nevoie de amplificare și de decriptare simbolică pentru asta.

Scrieți că miturile, visele și simbolurile sunt căi de acces la inconștient. Cum ne ajută concret acestea în procesele de conștientizare, învățare și vindecare?

Cred că m-am referit deja, într-un fel sau altul la asta mai sus, așa că fac o sumarizare ca să vă răspund la întrebare. În spatele fiecărui simptom, boli, complex, disfuncții psihice, gest necugetat, atitudini problematice se poate găși un simbol. Are acesta vreun rol în producerea respectivului eveniment? Nu putem afla asta decât mergând în profunzime și căutând. Devenim exploratori ai propriului psihic, cu tot ce presupune mersul în necunoscut. Interpretarea viselor, apelul la mitologie și viața simbolică de care vorbeam sunt căi de acces către inconștient. Ne folosim de ele pentru a merge cât de profund putem în interiorul nostru. Ce vom găsi acolo, ne poate ajuta să trăim o viață plină de sens.

Când știți, în cabinetul de psihoterapeut, că un anume vis a devenit cheia de interpretare a unui tipar comportamental?

Când emoțiile pe care le generează corespund unei anumite simbolistici a visului. Urmăresc atent aceste două aspecte: emoțiile și simbolurile. Felul în care acestea apar și acționează aduc indicii prețioase despre ce se întâmplă în interior. Și arată calea de urmat în terapie. 

Poate o a doua persoană (care nu e psiholog) să ajute un om aflat în criza vârstei de mijloc?

Da, cred că da. Depinde însă de mulți factori cât de mult și, mai ales, cât de eficient. Până unde îl poate însoți în acest periplu cineva care nu e pregătit printr-o formare specifică? Greu de spus, pentru că fiecare își are propriul drum și propriile nevoi.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns