Interviuri

Alina Șerban: ”M-am bucurat că am avut ocazia, prin teatru, prin terapie, prin discuții cu alți oameni, să înțeleg ce mi s-a întâmplat”

23 august 2022 de  Oana Borviz   •  

De Alina Șerban tot auzisem dar de văzut am văzut-o abia vara asta la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde a fost prezentă cu piesa ei de teatru, ”Cel mai bun copil din lume”. E un one woman show autobiografic despre copilăria marcată de sărăcie, despre condamnarea mamei la închisoare, despre viața petrecută într-un centru de plasament social, despre ambiția de a reuși în viață. Scris, regizat și jucat de Alina, ”Cel mai bun copil din lume” e un spectacol aflat pe muchia dintre viață și teatru, unde întâmplări care i-au marcat destinul capătă noi dimensiuni.

Vă spun din capul locului că sub învelișul umorului e împachetată bine drama, așa că, dacă ești un pic mai sensibil (așa, ca mine:), vei ieși de la spectacol cu un vârtej de emoții.

Piesa îți arată cum o fată de etnie romă, rămasă a nimănui după ce mama este încarcerată iar tatăl moare, găsește putere și motivație să răzbească în viață (Alina Șerban se poate mândri cu o carieră în ascensiune: absolventă de UNATC, cu o diplomă de master la Royal Academy of Dramatic Art din Marea Britanie, este prima femeie romă care a pus în scenă la TNB și una dintre cele mai curtate actrițe de teatru și film din România). 

Pornind de la acest one woman show, s-a conturat și interviul de mai jos, pe care îl așez aici în forma lui completă (o variantă scurtată a apărut în numărul de august al revistei New Money). Am vorbit cu Alina despre teatru, optimism, traume și moșteniri culturale. Am descoperit o femeie plină de curaj, care face tot ce-i stă în putință pentru a-și transforma visurile în realitate.

Așa că dacă aflii că ”Cel mai bun copil din lume” se joacă în orașul tău, nu sta pe gânduri și mergi s-o vezi! Vei găsi în ea o bucată de viață uimitoare. Până atunci, o poți urmări pe platforma theratrum.ro. 

Ți s-a întâmplat vreodată să simți că nu poți duce până la capăt piesa?

Este o piesă inspirată din niște momente reale și ficționale din viața mea, dar nu mi s-a intamplat să nu pot duce până la capăt piesa. Sunt actriță și ăsta este jobul meu. Poate doar din punct de vedere fizic, simt epuizare pentru că spectacolul are o oră și jumătate și am nevoie de o disciplină fizică destul de mare pentru a rezista. Deci, da, din punctul ăsta de vedere, mă tem tot timpul să nu cumva să rămân fără energie și să nu mai pot spune povestea la fel de bine pe cât îmi doresc eu.

Am pornit acest proiect după ce am discutat cu o veche prietenă de-a mea (Vera Surățel, regizor de film și animație și regizor secund la acest proiect) despre ce ar însemna să te întâlnești cu varianta ta de copil. 

A fost foarte greu să produc acest spectacol, am primit foarte greu finanțare. Și, gândește-te că erau chiar linii de finanțare la care romii aveau prioritate. Am primit atâtea refuzuri pe motiv că nu e destul de exotic, că nu e de interes o poveste romă spusă de o fată romă. Dar, într-un final, mi-am găsit oamenii care sa sprijine acest proiect.

Care e cel mai emoționant feedback pe care l-ai primit pentru piesă?

Mă bucur enorm că de fiecare dată spectacolul aduce mesaje emoționante. Lumea rămâne după spectacol, ne îmbrățișăm, îmi lasă mesaje despre cum au simțit piesa. Sincer, nu știu dacă pot să fac un top al celor mai emoționante mesaje. E onorant pentru mine că spectacolul s-a jucat mereu sold out încă de la premieră și că niciodată nu a încetat să aibă mesaje emoționante pentru spectatori.

Ce fel de teatru jucai înainte de a-ți face propriile piese?

Concomitent la lucrul la propriile proiect, am avut mereu bucuria de a fi invitată să joc în diferite alte proiecte. Am jucat Shakespeare cu o trupă englezească, am făcut teatru de improvizație, teatru de păpuși. De curând, am încheiat munca la un film în care am jucat în macedoneană. Sunt consultant artistic pentru anumite scenarii. Iubesc diversitatea.

Prin spectacolele tale aduci umanul în prim plan. Crezi că asta ar trebui să definească teatrul contemporan? 

Nu știu dacă sunt eu persoana care să definească ce ar trebui să facă o mișcare artistică. Eu fac ceea ce mă reprezintă pe mine, cum pot și cum consider în acel moment. Mă bucură să văd perspective diverse despre oameni ale căror povești nu am ajunge altfel să le cunoaștem. Mă interesează ca arta să creeze un spațiu de comunicare și empatie. Cred că este loc pentru foarte multe forme de artă. Ceea ce lipsește e perspectiva diversă. 

De unde vine optimismul ăsta al tău?

În viața mea am cunoscut atâția oameni, din atâtea medii, care au trecut prin experiențe mult mai dure decât ale mele, încât nu am putut să mă compătimesc prea tare. Când ești tânăr trebuie să le duci, nu ai timp să te vaiți. Nu ai acest privilegiu, nu ai capacitatea de a-ți plânge de milă. M-am bucurat că am avut ocazia, prin teatru, prin terapie, prin discuții cu alți oameni, să înțeleg ce mi s-a întâmplat. Ce anume m-a ținut verticală, nu știu, am și eu zile și zile, ca orice om. Nu știu dacă sunt optimistă, tot ce știu este că dacă îmi propun ceva, dacă cred într-un vis, acest crez mă face să nu renunț. 

Ai făcut sau te-ai gândit vreodată să faci terapie? 

Nu am apucat să fac foarte multă terapie (câteva luni), dar acea experiență m-a ajutat foarte mult să înțeleg că trebuie să-mi ofer mie însămi timp. A face terapie este fundamental pentru că e una din căile prin care ajungi să înțelegi cât de important este să te asculți, să-ți oferi timp, să te cunoști, să te accepți, să te vindeci. Acest echilibru la mine este încă într-un proces care cred ca va dura toată viața.

Cum ești tu atunci când ești copleșită de tristețe?

Am nevoie de timpul meu ca să plâng, să mă las doborâtă, ca apoi să mă remontez. Nu cred că am ceva special față de alții în momentele de tristețe însă, atunci când ceva mi se întâmplă, mă focusez pe rezolvarea problemei, caut soluții. Când nu le găsesc, îmi ofer timpul de a înțelege și de a merge mai departe. 

Care e cel mai important lucru care te-a învățat mama ta?

Sunt foarte multe lucruri. Eu sunt ea în proporție de 90%. M-a învățat să fiu empatică, să muncesc, să nu fac lucrurile doar de dragul de a le face, să respect și să cer respect la rândul meu. Nu m-a învățat, în schimb, să gătesc. Nu a ajuns la mine nici dragostea ei față de curățenie, dar cred ca rezistența în fața provocărilor o am de la ea. Ea mi-a transmis mesajul că tot ceea ce înveți, înveți pentru tine nu pentru alții, că educația e importantă. Văzând-o pe ea că nu a renunțat în fața unor tragedii m-a făcut să înțeleg că o femeie poate fi în același timp puternică și vulnerabilă, deci umană.

Din piesă se înțelege că, după întoarcerea mamei din închisoare, voi două nu ați mai fost ca înainte. Astăzi ce relație ai cu mama ta?

Oricine trece printr-o traumă are nevoie de timp iar, din păcate, mulți oameni nu au acest privilegiu. Din 2010, eu am cam tot fost plecată în afara țării cu foarte multe proiecte și nu am avut timp să stăm împreună. 

Cum te simți ca persoană de etnie romă în România?

Mersi pentru întrebare, cred că este preferata mea! Așa, la prima mână, ar fi faptul că te naști într-o lume în care tu auzi, de când ești mic, că trebuie să demonstrezi că meriți să fii într-un loc bun. Că nu ești la egalitate cu ceilalți, că ești rău doar pentru că exiști. E o muncă titanică pentru o persoană de etnie romă să ajungă să se rupă de toate etichetele pe care i le pune societatea. E păcat ca o astfel de persoană să rămână doar cu angoasa, durerea și respingerea. În acești parametri e greu să te dezvolți și să fii tu însuți. Și când te gândești ce minunat este că există o astfel de comunitate, cu limbă și obiceiuri proprii, care a lăsat în lume atâtea lucruri frumoase. 

Tu ai început o luptă care nu se va termina niciodată: lupta cu prejudecățile. Cum te remontezi atunci când lupta asta devine prea obositoare?

La fel, o întrebare foarte bună. De foarte multe ori, simt nevoia să plec din țară. Sincer. Pentru a nu mai fi romă, pentru a-mi lua o vacanță de la acest statut. Lucrez permanent cu mine. Îmi caut metodele de a merge mai departe. Obosesc dar nu renunț. 

Te definești din start ca fiind o povestitoare. Te-ai gândit să scrii și cărți?

Eu spun povești prin diferite instrumente artistice. Spre exemplu, nu m-aș fi gândit că voi face, împreună cu Vera Surățel (care a ilustrat o bandă desenată în timpul pandemiei) acest spectacol care mă bucură foarte mult. Dacă se va ivi ocazia, voi spune ce am avut de spus și într-o carte. Ceea ce mi-am dorit și nu am apucat să fac până acum, este să adun într-o carte basme rome spuse de mătușa mea, tanti Veta, care știa foarte multe povești transmise pe cale orală de bunica (care a murit în aceeași zi în care m-am născut eu). 

Ai făcut pionierat în mai multe zone artistice (printre altele, ești prima femeie de origine romă care regizează la TNB). Ce zic colegii de breaslă despre toate astea?

Nu știu ce să spun. Au fost diferite reacții. Acum 13 ani, spre exemplu, ceea ce făceam eu nici măcar nu era perceput ca fiind artă. Cehov, și teatrul clasic în general, erau considerate teatru adevărat. Teatrul independent nu prea avea faimă bună atunci când am început eu să joc, dar între timp lucrurile s-au mai schimbat și mi-am găsit și eu felia mea în care să fac lucrurile în care cred.

Care sunt cele mai mari frici ale tale?

Aceleași frici pe care cred că le are toată lumea care a trecut prin ce-am trecut eu, și anume frica de lipsa de bunăstare. Mi-e teamă că nu mă voi descurca din punct de vedere financiar. Sau frica că nu fac tot ce pot eu pentru mine și mă refer aici la faptul de a-mi trăi tinerețea și altfel decât printr-o muncă continuă. În ultima vreme, mi-am mai liniștit fricile astea. Dar da, sunt ale mele, ele rămân cu mine. 

Toată ascensiunea ta a început cu un vis. Acum la ce visezi, Alina?

În acest moment, cu pași mici, mă pregătesc să lucrez la un lungmetraj despre experiența de a fi fată romă. Îmi doresc să fac un film despre sclavia romilor. Îmi doresc să lucrez la o variantă de lung metraj a piesei de teatru ”Cel mai bun copil din lume”. Mi-ar plăcea să fac acest pas spre regie de film, să cunosc  regizori care să mă vadă nu doar ca romă ci ca artist și să pot să spun și alte povești la care nu m-aș fi gândit vreodată. Vreau să-mi ating potențialul, să fiu în proiecte care să mă ajute să aflu mai multe despre mine.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns