”Promisiunea” de Damon Galgut – Vieți rătăcite pe tărâm sud-african

30 iunie 2022 de  Oana Borviz    

Nici măcar nu auzisem de Damon Galgut până la ”Promisiunea”, o carte pe care am citit-o în avanpremieră la propunerea celor de la editura Litera. M-a lăsat cu gura căscată, așa cum m-au mai lăsat ”Acolo unde cântă racii” de Delia Owen și ”Cât aur ascund aceste coline” de C. Pam Zhang.

Titlu  •  Promisiunea
Autor    Damon Gadget

Gen    Roman

Numãr pagini   320

Anul publicãrii   2022
Publicat de   Litera

Destine

Promisiunea” e o saga de familie cu accente de thriller ce traversează vreo patru decenii de viață sud-africană. În centrul poveștii stă o familie de albi – doi părinți și trei copii – care trăiește în împrejurimile Pretoriei din timpul și de după dispariția Apartheidului iar Galgut arată cum se destramă această familie prinsă între culturi, religii și crezuri diferite.

Cartea este gândită în patru părți ce acoperă perioada cuprinsă între 1980 (care a marcat apogeul apartheid-ului) și epoca zilelor noastre (când încă se resimt repercusiunile acelui sistem de represiune). Intitualte ”Mămica”, ”Tăticul”, ”Astrid” și ”Anton”, cele patru părți dezvoltă caractere, fac portrete morale, explică fapte petrecute la scară personală și istorică.

Mămica (Rachel) moare răpusă de boală iar dispariția ei nu duce decât la dezbinarea familiei. Frații se înstrăinează unii de alții dar și de moșia pe care o lasă în urmă în căutare de liniște. Ajung însă să se rătăcească și mai mult și să-și risipească valorile. Ceva a lipsit de la bun început din această familie – poate iubirea, poate comunicarea – căci frații nu știu cum să se poarte unii cu alții, cum să se asculte și să se încurajeze. Deși se numără printre cei privilegiați, ei nu sunt liberi, spiritul lor încorsetat îi ține captivi în niște cutume comportamentale care nu-i ajută să evolueze. 

Nu vă spun ce se întâmplă cu fiecare dintre membrii acestei familii dar destinele lor sunt tragice iar tragismul ăsta își are rădăcinile în slăbiciunile lor, în moștenirea afectivă a familiei, în epoca de opresiune rasială instituționalizată (Apartheid), în diferențele dintre religii și credințe (este foarte bine conturată aici ideea de stat multietnic cu religii diverse, așa cum e Africa de Sud). 

Analogii

Galgut face o analogie pertinentă între destinul acestei familii de albi și destinul țării natale, care nu pare a o duce mai bine nici după dizolvarea Apartheidului. 

Însuși titlul romanului, deopotrivă literal și metaforic, face referire, nu doar la promisiunea pe care tatăl ar fi făcut-o soției aflate pe patul de moarte (și anume de a-i lăsa servitoarei Salome una din casele familiei), ci și la marea promisiune făcută societății sud africane post-aperheid,  și anume: egalitate socială.

Romanul e ca un cântec trist, răscolitor, misterios, scriitura lui Galgut este foarte rafinată, aceasta  dezvăluind și ascunzând în același timp multe sensuri. El atinge multe teme (inegalitate socială, homosexualitate, corupție, condiția scriitorului), introduce termeni în afrikaans (limbă derivată din dialectul olandez a limbii neerlandeze) și, pe alocuri, dă ficțiunii sale tente paranormale (fantoma mamei, puterea mezinei de a muta obiecte cu propria minte). Toate se topesc firesc în poveste, nimic nu pare în plus. Galgut folosește și o tehnică neomodernistă, cum o numește critica literară, ce constă în faptul că „naratorul ocupă un spațiu neclar, la jumătatea distanței dintre persoana întâi și a treia“ (The Guardian). Această tehnică îi permite să acționeze ca o cameră de filmat și să treacă cu rapiditate de la un personaj la altul sau să urmeze o un fir narativ secundar care nu are nimic de-a face cu intriga. Este o senzație amețitoare să treci de la o voce la alta, să intuiești conversațiile dintre personaje în lipsa liniilor de dialog, să descoperi părerea autorului acolo unde nici nu te aștepți.

Mi-a plăcut mult acest roman și, deși finalul mi s-a părut un pic ca de film hollywoodian, m-a impresionat cum a ajuns Galgut până acolo, cum a construit această saga, cum a sudat între ele poveștile, cum a creat personajele apropiindu-se și distanțându-se iar și iar de ele. „Promisiunea” este cel de-al nouălea lui roman și primul recompensat cu Booker Prize. Sper să ajung cât mai repede la alte două romane de-ale lui care au figurat pe lista scurtă cu nominalizări la Booker („The Good Doctor” și „In a Strange Room”) și să-i descopăr în sfârșit și pe conaționalii lui mult lăudați din care recunosc că nu am citit nimic până acum: Nadine Gordimer și JM Coetzee.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.