„Orbi“ de Petronela Rotar: Atunci când trăiești la suprafața vieții

3 decembrie 2021 de  Oana Borviz    

Mi-aduc aminte cum, în 2017, când scriam o știre despre „Orbi“ – cea mai vândută carte la Black Friday-ul de atunci -, am stat mult timp cu degetul pregătit să apese butonul „comandă“, fără a o face totuși. Nu pot spune exact de ce am ocolit până acum cărțile Petronelei Rotar. Poate pentru că se vorbea prea mult despre ele. Poate pentru că nu eram pregătită să citesc despre traume. Dar acum, după ce am primit romanul „Orbi“ în dar, cu tot cu autograf (mulțumesc, Roxana Petrescu!:), l-am citit pe nerăsuflate și i-am înțeles succesul.

Titlu  •  Orbi
Autor    Petronela Rotar

Gen    Roman

Numãr pagini   240

Anul publicãrii   2021
Publicat de   Editura Trei

Traume

Mi-am dat seama de la prima pagină de ce este Petronela Rotar atât de iubită de cititori. În primul rând, scrie așa cum vorbește: cu directețe, cu fraze scurte, nu caută îndelung cuvintele, nu amețește frazele, are darul de a le potrivi de la bun început așa încât mesajele să fie cât mai clare, cât mai percutante. În al doilea rând, e sinceră, abordând subiecte pe care le cunoaște foarte bine, descriind experiențe și stări prin care a trecut ea însăși.

Petronela a cunoscut abuzul emoțional și fizic, a fost victima unui viol și a unor relații toxice (vorbește despre asta în interviuri), aceste experiențe fiind punctul de plecare al cărților ei („Ajută-mă să nu dispar“, „Privind înăuntru“ etc).

În „Orbi“ (apărut de curând într-o ediție nouă, la editura Trei), ea scrie despre o femeie de 30 de ani, o jurnalistă pe nume Alexa care trece prin mai multe relații eșuate înainte de a se îndrăgosti de Călin, un violonist ratat, cu care se și căsătorește. Totul pare perfect – plaja unde se cunosc, conversațiile, săruturile, disponibilitatea ei, grija lui de tată, renunțarea la fosta soție -, așa că de ce să-și facă griji? Grijile apar însă mai repede decât și-ar fi putut imagina, Alexa descoperind, rând pe rând, metehnele partenerului de viață: dependența de alcool, gelozia excesivă, agresiunea verbală. Povestea este construită pe două paliere: trecutul, în care cei doi se cunosc, se îndrăgostesc și se căsătoresc; prezentul, când cei doi divorțează iar Alexa ajunge, cu ajutorul terapiei, să se cunoască mai bine.

Alexa avea să descopere, mulți ani după, cât de inconștientă fusese, nu doar atunci, în punctul acela al vieții ei când cotise înspre el, ci în general, trăind la suprafața vieții, făcând alegeri dictate de un subconștient plin de răni și de gunoaie, ce nu fusese niciodată curățat sau vindecat, fără să înțeleagă niciodată până la capăt ce anume și de ce i se întâmpla, navigând pe apele tulburi ale tuturor traumelor pe care le adunase în cei 28 de ani de existență. 

Romanul este, în esență, despre acest cuplu, despre zilele lui senine de început și despre hăul în care ajunge să se termine povestea de iubire a celor doi. Dar, Petronela Rotar face mai mult decât să spună o poveste de cuplu, ea analizează mecanismele din spatele comportamentelor, descompune situații și întâmplări pentru a le găsi miezul și pentru a explica lucruri. Și mai face ceva nemaipomenit: nu caută vinovați, ci conjuncturi care duc la manifestări agresive. Deși ești tentat să-l acuzi doar pe Călin – căci el îi aruncă injurii, îi invadează intimitatea spărgându-i conturile de pe rețelele sociale, o hărțuiește -, ajungi să înțelegi că și Alexa a avut partea ei de vină – nu a fost atentă la semnalele de început, a căutat, inconștient, relații abuzive, își manifesta și ea furia într-un mod nesănătos.

O singură variantă nu-i trecea Alexei prin minte, cea mai neașteptată și mai puțin suportabilă dintre toate: că era chiar ea cea care se păcălise, că divinitatea, universul, Călin, Andrei erau la rândul lor născociri și alegeri ale minții ei, nu instanțe superioare în mâinile cărora ea era doar un biet pion, o biată victimă.

…întotdeauna, în relațiile disfuncționale, dezadaptative, abuzive,…, vina e amândurora, cei doi își întrețin nevoile nesănătoase care i-au împins unul către celălalt. Întotdeauna un abuzator va fi atras de o potențială victimă care, la rândul ei, își caută călăul pentru ca apoi, dinamica dintre ei să se schimbe încontinuu, ei devenind pe rând, și una și cealaltă, când agresor, când victimă.  

Familiaritate

Din punctul ăsta de vedere, „Orbi“ e construit ca un thriller care te conduce încet încet către un final neașteptat. Victima este victimă pentru că a ales să fie asta, pentru că purta cu sine un bagaj atât de greu de resentimente, frustrări, dureri ascunse, încât nu știa să aleagă altceva. Agresorul este agresor pentru că, la rândul lui, avea un trecut marcat de traumă. ”Noi nu căutăm fericirea, căutăm familiaritatea”, îi spune terapeuta explicând de ce oamenii ajung să aleagă de multe ori ceea ce le face rău. 

Așa începe călătoria Alexei spre sine, în care descoperă realități dureroase: cât de nefuncțională fusese din punct de vedere emoțional, cât de mult o marcase sentimentul de neiubire trăit în copilărie (un tată care o bătea din orice motiv), de ce alesese mereu relații abuzive, cum se abandonase pe sine. 

„Orbi“ este despre abuz emoțional și fizic, despre bagaje grele pe care le purtăm cu noi fără să ne dăm seama, despre comportamente disfuncționale și modele de familii nesănătoase. Este despre viață trăită la suprafață, despre orbire și dezorbire, despre asumare. 

Petronela Rotar, care a făcut ani la rând terapie și care a urmat cursurile unei facultăți de psihologie, știe că traumele nu se pot vindeca decât cu ajutor specializat. De aceea, una din provocările cărții este aceea de a conștientiza că nu ești singur, că și alții trec prin ce treci tu și de a vorbi despre asta (Alexa e șocată să descopere, atunci când documentează o știre, câte femei de condiție bună fugiseră de acasă din cauza unor soți agresivi). Cartea asta nu doar spune o poveste, cartea asta strigă: cereți ajutor, nu ascundeți fapte, nu rămâneți orbi!

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.