„O educație emoțională”, de Alain de Botton: neprețuita lecție de autocunoaștere

9 octombrie 2020 de Oana Borviz  Oana Borviz    

Fragment audio din cartea „O educație emoțională”, de Alain de Botton: neprețuita lecție de autocunoaștere.

Una din cărțile pe care le-am devorat în ultimele luni a fost „O educație emoțională”, a lui Alain de Botton (apărută la editura Vellant). Mi se pare atât de necesară încât aș face-o manual de școală. Sunt sigură că ar ajuta pe oricine să se înțeleagă mai bine și să se iubească.

Titlu  •  O educație emoțională
Autor    Alain de Botton

Gen    Psihologie

Numãr pagini   329

Anul publicãrii   2020
Publicat de   Editura Vellant

„Este remarcabil că, la cele mai înalte niveluri de cultură, nu există gen mai calomniat și mai defăimat decât dezvoltarea personală”, scrie Alain de Botton încă din primele pagini ale cărții punctând un adevăr cât casa de mare, acela că toată literatura de dezvoltare personală a devenit sinonimă cu „sentimentalitatea, idioțenia și negustoria”.

Dacă luăm în calcul multele cărți din această categorie care promit marea cu sarea, nu prea am avea cum să combatem acest adevăr, dar modul general în care a fost exploatat genul nu exclude faptul că există cărți nemaipomenite și nu exclude nici nevoia noastră de educație emoțională. O nevoie de care, de cele mai multe ori, habar nu avem: „Suntem adesea ultimii care află ce se petrece în «noi»“, scrie Alain de Botton aducându-ne la cunoștință un lucru de care, iarăși nu suntem, conștienți, acela că plătim un preț prea mare pentru ignoranța de sine.

O viață interioară echilibrată

Ce-i de făcut? În primul rând, să devenim conștienți de această nevoie, să știm cât de vulnerabili suntem în esență, să acceptăm că moștenim o complexă istorie emoțională, să încetăm să mai negăm anumite părți din noi, să realizăm că drumul spre cunoașterea de sine nu e deloc ușor.

Abia atunci, ne asigură Alain de Botton, vom ști ce să facem. Abia atunci când vom fi dispuși să reducem din prostia noastră de zi cu zi, nivelul nostru de inteligență emoțională ca crește.

Alain de Botton ne reamintește că suntem cu toții în aceeași oală, cu toții avem răni primare și dezechilibre, cu toții avem nevoie de alinare și înțelegere. Toți suntem victimele a tot felul de anxietăți, neliniști, suferințe și toți ne dorim cu disperare să scăpăm de ele dar nu știm cum. 

Pentru a ne fi mai lesne de urmat calea spre o viață interioară echilibrată, Alain de Botton ne sugerează să ne luăm patru aliați: dragostea de sine (calitatea care arată cât de buni prieteni putem fi cu noi înșine), franchețea (faptul de a putea admite conștient idei dificile și fapte problematice), comunicarea (puterea de a verbaliza, într-un mod răbdător și rezonabil, dezamăgirile), încrederea (care ne ajută să ne acceptăm așa cum suntem).

Alain de Botton trece în revistă o sumedenie de probleme delicate precum dezechilibrele („enciclopedia dezechilibrelor emoționale e o carte fără final“), psihoiterapia (instrument al cărei rol este acela „de a ne ajuta să trecem peste o slăbiciune înnăscută și de a ne spori calitățile, pe lângă cele primite de la natură”), vulnerabilitățile, entuziasmul sexual, cearta în cuplu, flirtul și aventurile amoroase.

Suficient de bun

Aflăm astfel (dacă nu știam deja) despre puterea miraculoasă a bunătății care, atunci când vine din partea celuilalt, ne dă siguranța de a ne sonda în mod constructiv mintea speriată, încâlcită, evazivă. Înțelegem că multele noastre voci interioare, care ne ceartă și ne critică sau ne apreciază și ne laudă, nu sunt altceva decât vocile altora pe care le-am tot auzit și care au ajuns să se sedimenteze în mintea noastră. Învățăm cât de mult poate educa arta, cât de multe împărtășim noi, oamenii, prin intermediul artei (de la dragoste neîmplinită, rușine și regret până la dorință, discriminare și umilire sexuală). Orbii și mizantropii din picturile lui Bruegel la care face, spre exemplu, trimitere, ne îndeamnă (după cum sugerează Alain de Botton) la o atitudine perfect sănătoasă: să trăim în pace cu natura inevitabilă a ridicolului nostru”. Realizăm că holbatul pe fereastră nu înseamnă nici pierdere de timp, nici admirare a peisajului, ci un exercițiu de a descoperi conținuturile propriei minți”.

„O educație emoțională” te învață cum să trăiești mai confortabil cu tine însuți și cu ceilalți, te ajută să descoperi „ce fel de formă iau rănile noastre și de ce pansamente avem nevoie pentru a le trata cât mai curând cu putință”. Îți arată că să visezi cu ochii deschiși e calea sigură spre ideile profunde, că e foarte ok să recunoști idiotul din tine, că trebuie să încetezi să mai vrei să fii un părinte perfect, că e minunat să ajungi să înțelegi importanța lui „suficient de bun“. 

Cartea e plină de pasaje prețioase, aproape că nu am știut la care să mă opresc, dar am făcut totuși o mică selecție:

Despre dezechilibre

Nu știm cu certitudine de ce ne îndepărtăm așa cum o facem, de ce suntem nervoși atât de des, de ce avem un aer mândru, trufaș, de ce depășim orice termen sau de ce ne agățăm excesiv de cei pe care îi iubim. Și, pentru că sursele dezechilibrelor noastre ne scapă, e posibil să ratăm surse importante de afinitate. Suntem judecați pe baza comportamentelor generate de rănile noastre, și nu pe seama rănilor însele. 

Despre vocile interioare

Originea vocii judecătorului interior este ușor de depistat: reprezintă internalizarea vocilor celor care s-au aflat cândva în jurul nostru. Absorbim tonurile disprețuitoare și indiferența sau mila și căldura cu care am avut contact pe parcursul anilor noștri de formare.

Despre căderi nervoase

O cădere nervoasă nu este doar o criză oarecare de nebunie sau o defectare, este o încercare foarte reală…de a găsi sănătatea și cunoașterea de sine. Este încercarea unei părți din mintea noastră de a-i impune alteia un proces de creștere, de înțelegere de sine și dezvoltare, pe care până acum aceasta a refuzat să-l întreprindă…..

Au existat lucruri pe care aveam nevoie să le auzim în mintea noastră, pe care le-am pus deoparte cu îndemânare; au existat mesaje de care trebuia să ținem cont, fragmente de lecții emoționale și de comunicare pe care nu le-am parcurs, iar acum, după ce am fost răbdători atât timp, prea mult timp, sinele emoțional încearcă să se facă auzit în singurul mod pe care îl cunoaște.

Despre depresie

În mijlocul unei depresii, ne întrebăm adesea dacă am înnebunit. Răspunsul este nu. Fără îndoială că ne comportăm ciudat, dar, dincolo de agitație, căutăm pe ascuns, însă în mod logic, sănătatea. Nu ne-am îmbolnăvit; eram deja bolnavi. Criza noastră, dacă poate fi depășită, este o încercare de a ne desprinde de un statu-quo toxic și constituie un apel insistent de a ne reconstrui viețile pe o bază mai autentică și mai sinceră.

Despre cei care rănesc

Întotdeauna motivul pentru care oamenii sunt răi e acela că se află în dificultate. Calomniază, bârfesc, denigrează, și mârâie pentru că nu sunt într-o stare bună. Deși par puternici, deși atacurile lor îi plasează într-un rol aparent dominant, intențiile lor rele sunt dovada de care avem nevoie pentru a ști cu siguranță că nu sunt bine. Teoria ar trebui să ne ajute să anulăm o parte din umilirea provenită din atacuri…nu suntem noi cei care trebuie compătimiți, ci atacatorul nostru care simte nevoia de a ne distruge.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *