O carte cât o viață

22 mai 2020 de Oana Borviz  Oana Borviz    

Fragment audio din cartea O carte cât o viață.

Povestirile ei descriu experiențe trăite pe propria piele, începând cu mariajele eșuate, creșterea celor patru copii și până la lupta cu alcoolismul. Poate de aceea ai senzația că viața s-a mutat în ele.

Titlu  •  Manual pentru femei de serviciu
Autor    Lucia Berlin

Gen    Proză scurtă

Numãr pagini   600

Anul publicãrii   2018
Publicat de   Editura Art

De fiecare dată când îmi pică în mână vreo carte bună de al cărei autor nici măcar nu am auzit mă fac mică mică și mă-ntreb cum de nu știu de el. Dar în cazul Luciei Berlin chiar nu am de ce să-mi fac griji, căci primul volum care i-a adunat povestirile, sub numele de ”Manual pentru femei de serviciu”, a fost publicat abia după 11 ani de la moartea ei, în 2015, iar la noi a fost tradus abia anul trecut, de cei de la Art.

Nu citisem nici o recomandare despre carte sau autoare, am mers de la bun început pe instinct. M-au convins titlul franc și colecția (Musai), unde sunt publicate de regulă ”cărțile alea care fac vâlvă”, ”cărțile care-s și bune, și importante”.

”Manual pentru femei de serviciu” este bună pentru că scrisul Luciei Berlin este atât de viu încât auzi, vezi și simți tot ce-ți arată cuvintele ei.

Și este importantă pentru că-ți prezintă o autoare autentică de auto-ficțiune care a scris altfel despre viață decât au făcut-o maeștri ai prozei ca Alice Munro sau William Trevor.

”Manual pentru femei de serviciu”, primul volum de povestiri al Luciei Berlin, a fost publicat postum

Acasă

Neașteptat, zgomotos, iute. Uneori liniștit. De cele mai multe ori comic și trist. Cam așa e scrisul Luciei Berlin care te prinde, ca-ntr-un vârtej, încă de la primele rânduri. Te poartă prin locuri promise de titlu (care este numele uneia din cele 43 de povestiri), în zone de graniță, în cartiere mărginașe, în autobuze, pe străzi prăfuite, în case sărăcăcioase, spălătorii, spitale de urgență. Sunt locuri în care Lucia Berlin a trăit și a lucrat, și-a crescut cei patru copii și s-a luptat cu dependența de alcool. Sunt spații care i-au servit temporar drept casă – începând cu 1936 și până la moartea ei, în 2004, când a locuit în Alaska, Texas, Arizona, Chile, New Mexico, New York, Mexic, California etc.

Dar mai ales, sunt locuri în care a observat, a ascultat și a scris despre toate grozăviile pe care le-a trăit pe propria piele sau pe care le-a văzut la alții.

Berlin scrie despre indieni bătrâni și mineri petrecăreți, despre domnișoare bătrâne și lesbiene, despre copii însingurați și părinți iresponsabili. Scrie despre relațiile ei amoroase (a fost căsătorită de trei ori și toate mariajele au eșuat), despre copiii ei și despre cât de greu i-a fost să-i crească, despre nenumăratele munci pe care le-a prestat pentru a putea să se întrețină (a fost menajeră, asistentă medicală, profesoară etc), despre lupta ei îndelungă cu dependența de alcool, moștenită de la mama ei (”De necontrolat” tratează acest subiect fiind una dintre cele mai frumoase povestiri din volum).

Uneori o face folosind persona I, alteori persoana a III, uneori e de o sinceritate crudă, alteori fabulează în stil mare, dar întotdeauna reușește să te facă să o crezi pe cuvânt. Fie că e vorba despre tatăl care-i ucide mama, despre bătrânul care moare în pat cu animalele sale sau despre lesbianca comunistă.

Povestirile în care vorbește despre dependența de alcool sunt și triste și amuzante

Sfaturi

Cei care ați copilărit la țară veți simți în nări aerul de munte iar cei care ați trăit la oraș veți alunga cu mâna valul de praf și de căldură. Asta se întâmplă atunci când citești povestirile Luciei Berlin (”Dragă Conchi”, ”Bună și rea”, Spălătoria lui Angel”, ”Melina”), toate simțurile se activează oferindu-ți o experiență senzorială de nedescris.

Totul pare real în proza ei, mai ales durerea despre care scrie atât de firesc, din perspectiva unei adolescente sclipitoare, a unei femei de serviciu, a unei asistente medicale sau a unei alcoolice irecuperabile. ”Doctorii mă supuneau unei adevărate torturi medievale care dura ore întregi până când nu mai suportam. Mă măsurau, înfigeau ace în mine ca să vadă cât de afectați sunt nervii, mă loveau în picioare și-n labele picioarelor cu ciocane”, descrie ea suferința pe care trebuia s-o îndure în timpul tratamentelor pentru scolioză.

Ceea ce face și mai speciale povestirile ei, dincolo de vivacitate, umor și diversitate, sunt situațiile neașteptate și finalurile deschise, care te fac să te gândești la o a doua șansă, la tot felul de continuări și interpretări. După fiecare text rămâi cu convingerea că viața se continuă în o mie de feluri. Că nu ai de ce să regreți nici o decizie. Că tot ce e mai bun și mai adevărat se află în tine.

Din povestirea ”Manual pentru femei de serviciu”:

Ca o regulă, să nu lucrați niciodată pentru prieteni. Mai devreme sau mai târziu ajung să vă poarte pică pentru că știți prea multe despre ei.

Să nu lucrați niciodată într-o casă cu ”preșcolari”. Bebelușii sunt minunați. Poți să stai să te uiți la ei ore întregi, să-i ții în brațe. Dar copiii puțin mai mari….țipete, cereale uscate, accidente întărite în care calcă îmbrăcați în pijamale cu Spoopy.

Nici pentru psihiatrii să nu lucrați vreodată. O să înnebuniți. Le-aș putea spune eu lor câteva lucruri…

Încercați, pe cât posibil, să lucrați pentru evrei și pentru negri. Veți primi și masa de prânz. Dar cel mai important, evreicele și negresele știu să respecte munca, inclusiv munca pe care o faceți voi, și nici nu le e rușine să stea o zi întreagă fără să facă absolut nimic.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *