Recenzii

„Neliniștea serii“ de Marieke Lucas Rijneveld – Durerea văzută prin ochi de copil

31 ianuarie 2022 de  Oana Borviz   •  

Să vă spun sincer, ceea ce m-a făcut să citesc cartea asta a fost, nu atât prezentarea ei ca unul dintre cele mai bune debuturi din ultimii ani (cum apare pe coperta a patra), nici faptul că a fost câștigătoare a International Booker Prize în 2020, ci mai degrabă vârsta scriitoarei și detaliile biografice care au inspirat romanul.

Titlu  •  Neliniștea serii
Autor  •  Marieke Lucas Rijneveld

Gen  •  Roman

Numãr pagini  •  340

Anul publicãrii  •  2022
Publicat de  •  Pandora M

Noua realitate

Olandeza Marieke Lucas Rijneveld avea 28 de ani în 2018, când a fost publicată „Neliniștea serii“ (debutul ei în proză), și doar 25 de ani când i-a apărut volumul de poeme „Kalfsvlies“ (debutul ei în poezie).
După ce am citit și un articol din The Guardian despre scriitoare și despre identitatea ei sexuală („Mă simt și fată și băiat, o persoană intermediară”, spune ea), m-am dus direct la carte (https://www.theguardian.com/books/2020/mar/07/shock-of-new-novelists-stories-europe):).

Asemănătoare, ca stil și perspectivă, cu „Fata care nu se putea opri din mers“ de Samar Yazbek, „Neliniștea serii“ este povestea unei familii religioase dintr-un sat olandez, al cărei ritm se schimbă radical după ce fiul cel mare (Matthies) moare într-un accident de patinaj. Acesta este, de altfel, și detaliul din biografia lui Rijneveld pe care se sprijină povestea: când aceasta era mică, fratele ei în vârstă de 12 ani și-a pierdut viața într-un accident rutier în timp ce mergea la școală.  

Viața familiei se desfășoară la fermă, unde mama, tatăl și cei trei copii rămași cresc animale, spun rugăciuni și…tac. Da, tăcerea devine din ce în ce mai apăsătoare după pierderea lui Matthies, părinții se distanțează de copii, haosul se instaurează în casă, copiii (două fete și un băiat) metabolizează cum pot ei mai bine pierderea și schimbarea.

Jas, fata în vârstă de 10 ani, cu o gândire abstractă și o imaginație febrilă, este povestitoarea și, asemenea Rimei din cartea lui Samar Yazbek, observă lumea exterioară în timp ce învață să facă față lumii dinăuntrul ei. „Ne-am rătăcit și nu e niciun om pe care să întrebăm care e drumul cel bun“. Mama și tata sunt prea copleșiți de durere ca să le mai fie lor direcție, așa că Jas, Obbe (fratele mai mare) și Hanna (sora mai mică) explorează noua realitate ghidați doar de simțuri. 

…frica are mai multe deghizări decât are mama rochii cu floricele, ceea ce nu e puțin lucru, mama are un dulap plin cu rochii atârnate, deși o poartă deseori pe aceeași, pe cea cu cactuși, ca și cum datorită ei ar putea să țină pe toată lumea la distanță. 

Obiecte-amintiri

Marieke Lucas Rijneveld descrie cu un farmec amețitor viața lipsită de farmec de la fermă, unde se curăță bălegarul și se mulg vacile, se fac provizii pentru zile apocaliptice, se deschide televizorul o dată pe zi, se citește din Biblie cu glas tunător. Jas colecționează lucruri bizare – mustățile iepurașului, cioburile de la pușculiță, două broaște râioase. „Există două tipuri de oameni: cei care se prind și cei care se desprind“, spune Jas recunoscând că aparține celei de-a doua categorii. „Doar prin chestiile pe care le colecționez pot să mă prind de o amintire sau de o persoană…“ Este felul ei de a face față durerii, de a păstra o conexiune, oarecare, cu fratele ei mort. De aceea poartă peste tot geaca roșie (și în casă și afară, și la școală și acasă), în care îndeasă tot felul de obiecte-aminintiri.

Tot ca modalitate de a face față tristeții, cei trei frați recurg la tot felul de acțiuni periculoase, la jocuri ritualice care implică corpurile și sexele lor (se excită cu cheițele de la cutiile de cola, toarnă suc în vagin, ba chiar folosesc și un pistol de înseminare pe corpul prietenei lor). Cu toții dezvoltă comportamente compulsive: mama refuză încet încet să mai mănânce, tatăl are izbucniri violente, Obbe își lovește capul de cadrul patului și începe să omoare animale, Jas dezvoltă o constipație cronică.

Rijneveld dă formă durerii în cele mai ciudate moduri, ea scrie cu blândețe și cruzime despre lucruri grotești, arată cum cresc copiii lângă părinți absenți, cum înțeleg ei distanța, boala, moartea. Ți se rupe inima să vezi cum o familie se destramă, cum părinții devin tot mai străini, cum copiii se simt tot mai pierduți. Vacile, care erau principala sursă de venit a familiei, mor pe capete din cauza unei boli milipsitoare, mesele în familie se răresc, în timp ce se întețesc durerile de burtă și crizele de nervi. 

Noi creștem mari cu Cuvântul Domnului, dar cuvintele lipsesc din ce în ce mai des de la fermă. Așa se face că deja e demult trecut de ora cafelei și noi stăm în continuare în bucătărie fără să scoatem o vorbă, iar capetele noastre răspund afirmativ întrebărilor nespuse și veterinarul stă în locul lui tata în capul mesei, față în față cu mama.

Fără lacrimi

Marieke Lucas Rijneveld analizează o traumă, de la cauză și până la repercusiunile ei asupra celor mici și celor mari. Moartea băiatului a fost declanșatorul, dar familia lui Jas nu pare să fi fost nici înainte un cuib al fericirii, ci doar al unei vieți monotone, lipsită de comunicare și tandrețe, dominată de cuvântul aspru al Domnului. De aici vine și căderea ei bruscă, nici tată nici mamă nefiind în stare să rămână întregi pentru ceilalți copii. Unitatea familiei era șubredă încă de dinainte de pierderea lui Matthies, iar adevărul acesta este la fel de dureros ca pierderea în sine. 

Jas este copilul care vede, aude și simte durerea fără să știe să o numească. Jas este copilul traumatizat care s-a închis în el fără să aibă habar că asta e reacția la suferință. Imaginația este cam singura lui cale de a se detașa și de a găsi un sens celor întâmplate. Faptul că nu prea vorbește, faptul că nu poate plânge (nici măcar la moartea lui Matthies), că nu poate defeca zile în șir sunt semne fizice evidente care traduc suferința. Și, din păcate, nu e nimeni acolo care să vadă asta. Cum vor răzbi Jas și frații ei în acest ocean al durerii rămâne o chestiune despre care nu ne putem decât imagina (Marieke Lucas Rijneveld nu oferă concluzii). Timpul și oamenii potriviți, vreau eu să cred, îi va ajuta să ducă vieți în care să poată vorbi și plânge.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns