Recenzii

„Fata care nu se putea opri din mers“, de Samar Yazbek

18 ianuarie 2021 de Oana Borviz  Oana Borviz   •  

Să transformi o realitate sfâșietoare într-un basm nu poate fi decât rodul unei minți de copil, iar Samar Yazbek surprinde perfect această superputere a copiilor în romanul „Fata care nu se putea opri din mers“, apărut de curând la editura Pandora M.

Titlu  •  Fata care nu se putea opri din mers
Autor  •  Samar Yazbek

Gen  •  Roman

Numãr pagini  •  206

Anul publicãrii  •  2021
Publicat de  •  Pandora M

Planete secrete

O cheamă Rima, trăiește în Damasc împreună cu mama și fratele ei mai mare și are un dar special: nu se poate opri din mers. Este motivul pentru care fata e mai tot timpul legată cu o sfoară de mâna mamei sau a fratelui (atunci când umblă pe-afară) sau de câte un obiect (atunci când se află înăuntru). Este privată de mișcare și, deci, de libertate, dar pentru ea asta nu e o tragedie, ci doar un alt mod (bizar, e adevărat) de a simți fericire.

Are o minte sclipitoare, se pricepe de minune la numere, îi place să citească, să scrie și să deseneze. Fără toate acestea nu ar fi rezistat. Si nici fără planetele ei secrete (patul camerei de-acasă, sub care își făcea cuib cu desene și obiecte dragi, biblioteca școlii în care mama ei făcea curățenie, etc.). Acestea sunt adevăratele ei case în care își găsește alinare atunci când îi e cel mai greu. „Știi ce sunt acelea planete secrete? Sunt precum pălăria magică din povești, care te fac invizibil“.

În starea aceasta, de invizibilitate, Rima imaginează lumi colorate, alternative la Damascul gri, aflat sub asediu, unde totul este posibil, exact ca în „Micul Prinț“ și „Alice în Țara minunilor“, cărțile ei preferate. Acolo, iubirea, frumusețea, lumina, familia și prieteniile sunt nealterate, acolo nici un război nu se întâmplă, nimeni nu moare, „timpul nu este decât un drum lung, purtat pe spinare de un nor“, iar iubirea este „un șir de mici planete care dansează cu brațele lor lungi și subțiri“.

O minte perfect sănătoasă

Nu știm de ce Rima nu se poate opri din mers, știm doar că s-a născut cu darul mersului și de atunci nu se mai poate opri. „Merg și iar merg. Drumul îmi pare fără de sfârșit. Picioarele mă poartă iar eu merg. Nu fac decât să le dau ascultare“. Pentru asta, dar și pentru că nu vorbește, lumea o consideră nebună. „Mă credeau nebună doar pentru că refuzam să-mi pun în mișcare limba, acest mușchi pe care mi se părea obositor să-l folosesc și preferam să-l las acolo unde era, în fundul gâtului“. 

Că are sau nu un dezechilibru mintal (deși medicii i-au confirmat că are „o minte perfect sănătoasă“) nici nu mai contează în acest context, în care orașul ei se transformă în praf, copiii pier sub dărâmături, mamele sunt împușcate. Singurul lucru relevant este că fata asta e singura care poate să vadă frumusețe acolo unde nu e. Ea vede întâmplările din viața ei ca pe niște acuarele, obuzele care cad din cer au formă de zmeie, locurile fără viață prin care umblă sunt curcubeie adevărate, ea ține între degete lumi colorate și poate zbura pe unde are ea chef. („De ce sunt oamenii nefericiți când au la îndemână această cantitate uriașă de sensuri?“) 

Tot ce se află deasupra ta și îți ține umbră se numește cer….Din acel moment lumea a devenit a mea, tavanul casei noastre a luat forma cerului. Până și tavanul acestui subsol este cerul. Tot ce se află deasupra mea este cer. Și astfel reușești să construiești o lume întreagă din cuvinte.

Povești care dispar

Cu toate acestea, Rima înțelege perfect ce se întâmplă. Doar că refuză să vadă răul și moartea din jur, căutând fără încetare frumusețea în oameni, binele, lumina. Viața îi este dată peste cap într-o zi aparent obișnuită, când iese din casă cu mama ei pentru a ajunge la o cunoștință (Sitt Suad, bibliotecara care a învățat-o pe Rima să scrie și să citească). În acea zi, autobuzul mic și alb în care se află este oprit la mai multe puncte de control militar, la unul dintre ele mama ei fiind împușcată mortal. Din acel moment, fata este purtată prin tot felul de subsoluri din apropiere de Damasc, unde oameni ca și ea fug din calea dezastrului. Tot timpul este cineva care o ajută, fratele, un bărbat pe nume Hassan, etc. Dar asta până când toți dispar, rând pe rând.

Povestea mamei care a dispărut. Povestea fetei fără păr care a dispărut. Povestea fratelui meu care a dispărut. Povestea lui Um Said care a dispărut. Povestea celor doi copii care au dispărut. Câinele dispărut. Musca dispărută. Și eu sunt o poveste care o să dispară.

O vreme o ajută cărțile, creioanele colorate, planetele ei secrete. Apoi, sunt un pix și câteva foi albe. După aceea nu mai e nimic.  

Fetița aceasta, căreia îi place să aibă senzații precise, care este extrem de atentă la detalii, a reușit să transforme realitatea brută a Damascului ei într-un basm. Ea este de altfel povestitorul. Și este unul perfect, care te face să zbori fericit pe planetele ei secrete, deși știi că sub ele cad obuze, mor oameni și dispar orașe.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *