Recenzii

„Hamnet“ de Maggie O’Farrell – recenzie

19 februarie 2021 de  Oana Borviz   •  

În vara anului 1596, unul dintre cei trei copii ai lui William Shakespeare a murit, cel mai probabil din cauza ciumei bubonice. Îl chema Hamnet și avea 11 ani. Pornid de la aceste detalii, scriitoarea britanică Maggie O’Farrell a scris „Hamnet“, un roman care ar înduioșa, nu doar mamele, ci orice alt cititor care i-ar desluși povestea.

Titlu  •  Hamnet
Autor  •  Maggie O’Farrell

Gen  •  Roman istoric

Numãr pagini  •  400

Anul publicãrii  •  2021
Publicat de  •  Pandora M

Povestea e aparent simplă și este împărțită în două: prima este construită în jurul familiei lui Shakespeare înainte de moarte băiatului; cea de-a doua, după pierderea lui. Însă, felul în care este scrisă, felul în care sunt construite personajele, printr-un du-te vino amețitor între trecut și prezent, o face cât se poate de complexă.

Subiectul central este Hamnet, băiatul „ager la minte“, care merge la școală, se joacă cu sora lui geamănă, se scaldă cu băieții în râu, aleargă după doctor, și care „uneori are tendința de a depăși granițele lumii reale“. Dar personajul care acaparează toată atenția este mama lui, Agnes (soția lui Shakespeare, cunoscută cu numele de Anne Hathaway), pe care O’Farrell o așază la granița dintre natural și supranatural, o ființă aproape mitică, curios de frumoasă și de neconvențională, care vede și aude lucruri de dincolo (printr-o simplă apăsare cu degetul pe mâna celuilalt), care face poțiuni cu care vindecă oameni. „Pentru ea, cele două lumi sunt una și aceeași, se ating una pe cealaltă, lăsând loc de trecere între ele“.

Nu se știu multe despre adevărata Agnes (numele cu care Anne Hathaway este trecută în testamnetul tatălui ei), dar O’Farrell o transformă într-un personaj memorabil, care iubește pătimaș, care îndură, care înțelege ceea ce mulți nu înțeleg, care ține familia unită, care se sacrifică.

Dacă o rugai, fata – femeie, de-acum – își dădea jos mănușa și te apuca de mână, Doar o clipă, apăsând pe carnea dintre degetul mare și arătător, unde se găsea toată forța mâinii tale, și-ți spunea ce simte. Senzația, ziceau unii, era amețitoare, epuizantă, de parcă te seca de toată puterea; alții ziceau că e înviorătoare, însuflețitoare, ca o ploaie de vară. Pasărea ei făcea rotocoale pe cer, deasupra cu penele întinse, țipând, ca pentru a avertiza.

Pistă falsă

Acțiunea se petrece în Stratford, Warwickshire (locul de naștere al lui Shakespeare), unde Agnes, fata pământului și a cerului, și Shakespeare, tânărul meditator de latină, se stabilesc după ce ea rămâne însărcinată. O’Farrell face o îmbinare foarte frumoasă de evenimente și stări trăite pe acest tărâm, purtându-te prin trecutul și prezentul personajelor ca și cum acestea ar fi unul și același timp. 

Aici, într-o locuință alăturată casei părinților lui, își construiește Agnes regatul domestic pe care-l conduce cu dragoste și pricepere: are grijă de  copii, îngrijește albine, spală, culege plante din care prepară poțiuni. Are totul sub control. Sau, cel puțin așa crede ea, căci ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, luând-o chiar și pe ea prin surprindere. 

Este sfârșit de secol al XVI-lea, când Moartea Neagră face ravagii, luând cu ea suflete mici și suflete mari. Oricui i se poate întâmpla iar Agnes este pregătită, doar că nu se gândește nici o clipă că i se va lua copilul puternic și i se va lăsa cel vulnerabil. 

Printr-un puzzle de piese realiste și fantastice, O’Farrell reușește să facă un joc surprinzător și misterios creând cititorului o pistă care se dovedește a fi falsă și care dărâmă toate presupunerile de care te lași condus până la un anumit punct. 

Iadul unei mame

O parte din roman te va surprinde prin izbitoarea asemănare dintre vremurile acelea și timpurile noastre, în ceea ce privește boala și felul în care s-a răspândit ea, din Asia în restul lumii decimând populația. Extrem de cinematografic, autoarea arată – așa cum făcea Graham Greene într-o povestire în care reconstituia zborul unui țânțar ucigaș – cum a ajuns ciuma bubonică în Stratford, în casa lui Agnes, la copilul ei.

Fără ca niciunul dintre ei să bage de seamă, puricele a venit de la maimuța alexandrină – care, în ultima săptămână sau cam așa ceva, a trăit pe un șobolan și, înainte de asta, pe bucătar, care a murit lângă Alep – sare de pe băiat pe mâna maestrului sticlar, de unde își croiește drum spre urechea lui stângă și îl mușcă acolo, în spatele lobului.

E interesant cum O’Farrell invocă aici puterea sorții, mai marele ăsta de neînțeles pe care nici un om de pe pământ nu-l poate învinge, nici măcar unul cu puteri magice, descriind șocul și durerea unei femei care nu poate face nimic ca să-și salveze copilul. Paginile în care descrie clipele de după moartea băiatului, când mama îi spală trupul, îl înfășoară în pânzeturi, îl plânge și-l îmbrățișează sunt extrem de greu de citit. Nicăieri nu am mai citit așa despre durere (poate, totuși, în „Disecție“, de Han Kang), despre iadul prin care trece o mamă nevoită să-și privească fiul mort.

În capul lui Agnes, gândurile se dilată și se contractă, se dilată, se contractă, iar și iar. Se gândește: nu e cu putință așa ceva, nu se poate, cum vom trăi, ce vom face, cum va putea Judith să facă față, ce voi spune oamenilor, cum vom continua, ce ar trebuie să fac, unde e soțul meu, ce va spune el, cum aș fi putut să-l salvez, de ce nu l-am salvat, de ce nu mi-am dat seama că el era cel în pericol? Iar apoi tumultul se stinge și ea se gândește doar: e mort, e mort, e mort.

Carte, măr și migdale

O lumină extraordinară

Oricât de celebru ar fi Shakespeare, el are rol periferic aici iar asta mi-a plăcut. Nici măcar numele nu îi este invocat, O’Farrell se referă la el numindu-l soț, tată, meditator de engleză, dar niciodată Shakespeare, creatorul de capodopere. 

Shakespeare este aici un tânăr răzvrătit împotriva tatălui hapsân și violent care îl obligă să ducă mai departe afacerea cu mânuși a familiei. E un soț pătimaș care-și dorește soția. Un tată iubitor, care-și sfătuiește de bine copiii. Dar e și spirit neliniștit, creator, minte în care se înghesuie strigăte, șoapte, voci stăruitoare. Îl înțelegi că vrea să plece la Londra, unde înființează un teatru și scrie piese. Îi înțelegi neliniștea când află de îmbolnăvirea lui Judith, îi simți durerea când află de moartea lui Hamnet.  

Îi vine să sfâșie cerul, îi vine să smulgă fiecare floare din copacul acela, ar vrea să ia o creangă și s-o arunce în fata aceea îmbrăcată în roz, cu tot cu mârțoaga ei, de pe o stâncă, doar ca să scape de ele, să scape de toate din drumul lui. Atâția kilometri, atâta drum stau între el și copila lui, și atât de puține ore rămase.

Îl înțelegi chiar și de ce îi tăinuiește lui Ages fatul că, după câțiva ani de la dispariția lui Hamnet, a scris o piesă care-i poartă numele (celebra „Hamlet“). Chiar și acest aspect, legat de o operă inspirată de o tragedie personală, este foarte frumos evidențiat în descriere. 

La fel cum este evidențiată puterea imuabilă a sufletului de a se regenera prin iubire. Familia lui Agnes reușește să meargă mai departe, ea însăși reușește cumva să meargă mai departe, chiar dacă nu va mai fi nicicând aceeași ca atunci când îl avea pe Hamnet. 

Iar asta dă poveștii, oricât de tristă ar fi ea, o lumină extraordinară. Una la care vrei să te întorci iar și iar.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns