„Euforie“ de Elin Cullhed – Sub un clopot de sticlă

5 mai 2022 de  Oana Borviz    

Nu știam mare lucru despre Sylvia Plath până să citesc „Euforie“ de Elin Cullhed. Știam că a fost o poetă sclipitoare, că scrisese un roman despre depresie, că a murit foarte tânără. Dar cam atât. Romanul lui Cullhed (apărut la editura Trei) – care descrie, chiar din perspectiva lui Plath, ultimul an din viața ei – m-a ajutat să descopăr mai multe despre această creatoare și m-a făcut să-mi doresc să-i citesc poemele și romanul semi-autobiografic „Clopotul de sticlă“.

Titlu  •  Euforie
Autor    Elin Cullhed

Gen    Roman biografic

Numãr pagini   328

Anul publicãrii   2022
Publicat de   Editura Trei

Inspirată de scrierile și de viața poetei, dar și de propria experiență de mamă, scriitoare și soție de scriitor, suedeza Elin Cullhed reconstituie ultimele 12 luni din viața Sylviei Plath, când aceasta se lupta să facă față depresiei, să-și crească singură cei doi copii mici, să scrie, să trăiască.

„Textul era compus din viața mea. Din corpul meu, din pielea mea, din încheieturile mele albe, care m-au ajutat să traversez comitatul Devon cu bicicleta“. Așa își începe Cullhed romanul în care Plath este personaj fictiv, evident, dar în care vocea ei este atât de bine conturată încât mi s-a întâmplat de mai multe ori, în timpul lecturii, să am senzația că citesc autobiografia Sylviei. Cullhed îi preia vocea cu atâta naturalețe, se adaptează la stilul ei de a scrie și de a vorbi, preia forța și gândurile ei încât chiar ai senzația că-ți vorbește Plath.

Biografiile, scrisorile și jurnalele poetei au ajutat-o pe Cullhed să-și imagineze cum a fost Sylvia ca scriitoare și mamă, cum s-a luptat cu scrisul, cu demonii interiori, cu dragostea și cu propriile exigențe, cum a cedat în cele din urmă.

Euforie“ este practic despre perioada petrecută în Anglia, țara pe care Sylvia nu a putut-o niciodată îndrăgi. Mai exact despre ultimele 12 luni din viața ei trăită la Devon și la Londra. Se mutase în Anglia cu soțul ei, poetul Ted Hughes, înainte de a avea cei doi copii, dar nu reușise nicicum să se obișnuiască cu clima rece, cu austeritatea oamenilor, cu izolarea de la țară (Devon). 

Ea, americanca visătoare și sensibilă care adora Parsiul, care scria poezie confesională (era printre primii poeți care scria în acest gen), care ardea pe dinăuntru, avea să se stingă încet încet în țara pe care nu a iubit-o deloc. Viața izolată din Anglia – departe de cluburi literare, de oameni cu care să discute despre artă și poezie (a fost profesoară la Smith College, a participat la cursuri de scriere creativă conduse de poeții Robert Lowell și Anne Sexton) – îi va accentua stările depresive și o va conduce spre gestul final (se sinucide în 1963, la vârsta de 30 de ani). 

Realitatea asta era prea mult pentru mine, îmi voia răul, iar eu mă holbam la ușile dulapului de bucătărie, la tapetul maro, la flacăra care se micșora și se transforma în cărbune încins în soba cu ușa deschisă. La lumina de decembrie care îmi scuipa adevărul în față. 

Sylvia avea deja un istoric în ceea ce privește boala mentală, cu depresie severă, cu tentative de suicid, dar starea ei psihică devine din ce în ce mai vulnerabilă în acel ultim an și asta pe fondul schimbărilor drastice din viața de familie: la scurtă vreme după nașterea celui de-al doilea copil, Ted o părăsește pentru o altă femeie, Assia Wevill. Stările tulburătoare se amplifică, Sylvia are insomnii, pierde foarte mult în greutate (20 de kg). Culmea, însă, în această perioadă a durerii maxime, Plath a scris cel mai mult și cel mai intens, poemele ei – explozii emoționale despre sexualitate, boli psihice, traume, moarte, sinucidere – fiind singura ei legătură cu sine și cu lumea.

Acum nășteam toate cuvintele care erau legate între ele și întrupau ceva mult mai măreț și mai important decât realitatea…eram înăuntrul cuvintelor care construiau poduri, vindecau leziuni interne și deschideau porțile cele mai ferecate ale inimii.

Sylvia scrie despre ceea ce o doare, scrie despre misoginismul bărbaților, despre agresivitatea lor, scrie despre sănătate mintală, despre nevoia femeilor de a-și găsi identitatea și independența, despre toxicitatea relațiilor. Scrie despre senzația de abandon pe care a trăit-o la moartea tatălui ei, pe când nu avea decât opt ani, despre legătura rece cu mama ei, despre trădarea lui Ted.

O parte din aceste poeme au fost înregistrate în acea perioadă, cu vocea ei, de BBC. S-o asculți pe Sylvia recitându-și propriile dureri, cu glas puternic (în total dezacord cu vulnerabilitatea ei acută) este tulburător. Glasul ăsta îl auzi, într-o altă textură, și în cartea lui Cullhed, e peste tot, o voce plină, aproape bărbătească, în care se ascunde tot zbuciumul unei fete.

Obsedată de control și perfecționism, purtând neîncetat masca siguranței de sine, a împlinirii și bucuriei, „cea mai frumoasă fată din lume“ (cum o numește Cullhed), își ascundea suferința sub zâmbete largi. Libertatea ei era scrisul, oaza ei era o bucată de hârtie și un creion; cu ele aprindea toată lumea ei interioară, clocotitoare, strălucitoare. 

Știam că am o lecție de învățat, știam că nu acordasem timp suficient pentru munca lăuntrică și ăsta era rezultatul, asta ajunsesem după politica asta a struțului – eram o mamă singură (la fel ca maică-mea!”), părăsită de tatăl copiilor mei, complet lipsită de apărare și de sprijin, lăsată pradă propriilor mele creații literare, iar singură nu eram la fel de puternică.

Cu acest roman, Elin Cullhed intră în mintea Sylviei, îi simte spaimele și dorințele cele mai aprige, se impregnează de visurile și obsesiile ei, devine chiar ea. O Sylvia Plath ademenitoare, contrastantă, sclipitoare, rănită, vizionară, originală. O Sylvia care știe ce poate, care-și cunoaște forța creatoare, care are nevoie de validare, de recunoaștere, de iubire, de ajutor.

Toată poezia ei a fost strigăt de ajutor, la fel cum a fost și gestul ei final. Iar „Euforie“ face să se audă atât de bine acest strigăt încât simți că ai vrea să sfâșii timpul ca să poți ajunge la „cea mai frumoasă fată din lume“ și s-o ajuți. Cumva. Oricum.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.