„Cât aur ascund aceste coline“ de C Pam Zhang – O poveste care ți se lipește de suflet

23 septembrie 2021 de  Oana Borviz    

La doar 30 și un pic de ani, americanca de origine chineză C Pam Zhang are un roman (de debut) cu care a făcut deja vâlvă. L-a scris după ce a plecat de la start-up-ul la care a lucrat mai mulți ani, în San Francisco, și l-a publicat anul trecut. „Cât aur ascund aceste coline“ a fost nominalizat la Man Booker Prize în 2020, an în care Zhang a fost inclusă în râvnita selecție „5 under 35“ de către National Book Foundation.

Titlu  •  Cat aur ascund aceste coline
Autor    C Pam Zhang

Gen    Roman

Numãr pagini   352

Anul publicãrii   2021
Publicat de   Nemira

Tradusă acum și în română (la Nemira), „Cât aur ascund aceste coline“ e una dintre acele cărți despre care poți să spui că sunt mai mult decât literatură. E muzică. E istorie. E mitoligie. Mângâiere și rană deschisă.

Cartea e o poveste despre singurătate, abandon și sărăcie. E minunat scrisă de la primul până la ultimul cuvânt, e perfect construită, cu intrigă bună, cu răsturnări de situație, cu limbaj bogat în care descoperi finețuri lexicale, expresii în chineză, regionalisme. Nu poți să nu te miri că o femeie atât de tânără a scris o astfel de poveste, pe care o vor prețui multe generații de acum înainte.

Romanul este despre două surori de origine chineză rămase fără mamă și tată, care hălăduiesc prin dealurile Californei în căutare de casă. Ce face o casă să fie acasă? Este o întrebare laitmotiv care se insinuează, sub mai multe forme, de-a lungul poveștii punând în discuție importanța căminului, a familiei, nevoia de a te simți integrat, acceptat. 

C Pam Zhang recunoaște că, într-o oarecare măsură, cartea a fost inspirată și din viața ei, mai exact din acei ani de singurătate și nesiguranță pe care i-a simțit împovărători din cauza mutărilor permanente (a plecat cu familia din China la patru ani, de atunci schimbând, de nenumărate ori, orașele și locuințele).  

Conversația lor e ca un fir strălucitor care țese orașul laolaltă, la fel de bogat ca tapiseria pe care a văzut-o Lucy atârnată pe o verandă. Proprietarul ei a luat-o repede de acolo, de parcă Lucy avea de gând s-o fure. Lucy voia doar să se uite. S-o atingă, poate, și s-o lase să se înfășoare în jurul ei, la fel ca ceste duminici de miere, cu ferestrele lor de sticlă și cu discuțiile, trupurile care încălzesc încăperea.

Imagine de Cayce Clifford

Povești suprapuse

Suntem în secolul al XIX-lea, în timpul Goanei după aur din California sau a Febrei aurului, cum i s-a mai spus perioadei cuprinse între 1848 și 1855, când sute de imigranți aveau să-și mute viețile în dealurile californiene în căutare de aur. Așa s-a întâmplat și cu părinții lui Lucy și Sam, care s-au stabilit aici în tinerețe din dorința de a avea un trai mai bun. Doar că traiul bun nu se va lipi de ei, bărbatul fiind nevoit să trudească în mină, iar femeia să țină o casă care nu se poate numi chiar casă.

Povestea adolescentelor Lucy și Sam este una de supraviețuire într-un ținut neprietenos, în Vestul Sălbatic, într-o epocă a exploatărilor aurifere în care sute de oameni și-au sacrificat timpul, sănătatea, familia și viața pentru un vis de îmbogățire. 

Sub povestea lor stă însă și povestea părinților vrăjiți de acest vis ademenitor dar rămași fără nimic, ca majoritatea căutătorilor pe cont propriu (căci foarte puțini au fost norocoși să se îmbogățească astfel în acea vreme în care au avut câștig de cauză intermediarii, bancherii şi speculanţii). În ambele povești recunoști goana după o viață mai bună, rușinea de a nu avea, orgoliul, singurătatea, mitul imigrantului, dezamăgirea.

Ce face o casă să fie acasă?, e o întrebare legitimă pentru două fete care au trăit toată viața într-o cocioabă murdară, care au mâncat oase și au muncit din greu, care au fost bătute și umilite. Dar, oricât de diferite ar fi ca fire și comportament, Lucy și Sam poartă în ele lumina și speranța pe care le-au văzut cândva în părinții lor iar aceste valori le va conduce pe drumuri complet diferite: unul al renunțării, celălalt al devenirii.

Poate călătoria merge mai departe pentru că Lucy simte o tristețe asemenea dragostei. Pentru că, deși aceste dealuri galbene și uscate n-au adus nimic altceva decât durere și sudoare și speranță în van, le cunoaște. O parte din ea e îngropată în ele, o parte din ea e pierdută în ele, o parte din ea e găsită și născută în ele – atât de multe părți aparțin acestui pământ.

Imagine de pe cpamzhang.com

Un altfel de Vest Sălbatic

În povestea mare, C Pam Zhang țese altele mai mici: cea a căutătorului de aur, cea a bărbatului care-și îneacă amarul în băutură, cea a femeii duplicitare, cea a abandonului, cea a sacrificiului. Țese și istorii despre persecuția americanilor nativi, despre colonizarea vestului și exploatarea pământului de către coloniști. Ea prinde în țesătura asta și ideea de moștenire genetică și culturală, de deconectare de trecut, de tipar comportamental, arătând cum cele două fete repetă, fără să-și dea seama, istoria părinților scriind în același timp o istorie nouă. Zhang arată și cum trauma poate avea efecte chiar și după mulți ani, chiar și după generații. Pune în valoare feminitatea, aduce în discuție problema genului (Sam își ia rolul de bărbat, îmbrăcându-se, comportându-se și vorbind ca și cum ar fi unul).

Unii au etichetat acest roman drept un western cu accente magice, alții drept unul istoric. Adevărul e că, deși totul se întâmplă în Vestul Sălbatic, unde mitologiile băștinașilor se amestecă cu cele ale imigranților, unde urmele șacalilor se amestecă cu cele ale tigrilor, simți că povestea e undeva în afara timpului. 

Atemporalitatea, care sporește frumusețea cărții, este, până la urmă, cea care dă o nouă perspectivă Vestului Sălbatic. Una pe care mitul imigrantului, problema de gen și rasismul o fac, din păcate, să pară nu chiar atât de îndepărtată.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *