„Acid pentru copii” de Flea (basistul de la Red Hot Chili Peppers)

16 aprilie 2021 de  Oana Borviz    

Deși mulți vor crede că această carte autobiografică este, în mare parte, despre trupa Red Hot Chili Peppers, „Acid pentru copii” este mai mult despre drumul întortocheat și periculos, care l-a condus pe băiețelul australian nesigur și haios spre faimă.

Titlu  •  Acid pentru copii
Autor    Flea

Gen    Autobiografie

Numãr pagini   500

Anul publicãrii   2021
Publicat de   Publica

„A fost odată un băiețel blond din Australia. El își iubea câinele. Viața l-a ales și l-a dus peste tot. Împiedicat și stângaci, legat la ochi și căutând, el s-a îndrăgostit de lucrurile cu adevărat frumoase”. Așa scrie Flea, basistul trupei Red Hot Chili Pepperrs, pe cea de-a patra copertă a cărții sale de memorii, „Acid pentru copii”, tradusă de curând și în română de editura Publica.

Exact ca acest citat simplu și poetic este întregul volum, în care Flea (pe numele adevărat Michael Balzary) scrie despre anii lui de formare ca om și artist, despre suferințele din copilărie, despre experiențele bizare prin care a trecut, extravaganțele și riscurile pe care și le-a asumat, iubirile, muzica, furia. 

Cei cărora vă place Red Hot Chili Peppers știți și cum este Flea pe scenă: exuberant, exploziv, surprinzător. Ei bine, așa este și proza lui, inventivă, curajoasă, neașteptată. Citind „Acid pentru copii” am avut sentimentul clar că a fost scrisă de un artist complex, cu o sensibilitate uriașă și cu un talent ce se poate exprima cu ușurință în mai multe zone artistice (dincolo de muzică, a jucat în 20 de filme și a scris, iată, o carte de memorii). 

Fără a fi construită neapărat într-o ordine cronologică, cartea este un amalgam interesant de texte (unele lungi, altele scurte ca niște haiku-uri) care scot la suprafață amintiri cu locuri, oameni, senzații.

Miracolul muzicii

Aceste texte cu titluri percutante („Cânt la trompetă și culeg fructe de pădure”, „Cei mai buni teniși pe care i-am avut vreodată”, „Acid pentru copii”) ne arată un băiețel plin de viață și imaginație căruia i se făcea inima ghem când adulții din jurul lui își pierdeau controlul („Când era furios, vorbea foarte încet, după care exploda brusc într-o criză de urlete violente care mă paraliza”, spune despre tatăl lui) și când evenimente mai puțin dorite îl luau prin surprindere (mutarea din Australia în America, divorțul părinților, al doilea mariaj al mamei, exploziile de nervi ale tatălui vitreg).

Căutam iubire pe chipurile oamenilor pe care îi vedeam pe stradă. Neputând să fiu apropiat de părinții mei acasă, pentru mine prietenii însemnau totul….dorința mea fierbinte de iubire era copleșitoare și instinctul îmi spunea că dacă o ignor ar însemna s-o blochez.

Flea povestește despre partea lui întunecată, cu care s-a luptat toată viața și din care a fost salvat în mod miraculos și mai ales despre cum muzica l-a ajutat să se elibereze de furii teribile și cum literatura (mai cu seamă Kurt Vonnegut Jr.) a trezit în el nevoia acută de creativitate dar și „o moralitate latentă și nearticulată”. 

Miracolul muzicii l-a descoperit cu ajutorul tatălui vitreg, un jazzist pe cât de disfuncțional ca om, pe atât de creativ ca muzician. Și de atunci, instinctiv, s-a ghidat după sunetul muzicii, astfel descoperind jazziști ca Charles Mingus, Jackie McLean și Oscar Pettiford, învățând să cânte la diferite instrumente , inventând propriul stil de a cânta la bas (combină funk cu psihedelic, punk și hard rock), cunoscându-se mai bine pe sine. 

Când îl priveam cântând, am învățat ceva ce el nu a fost niciodată capabil să exprime prin vorbe. Fără să-mi dau seama, l-am urmărit creând o artă care-ți dă fiori, folosindu-și patosul. Furia, singurătatea, durerea cauzată de faptul că ai fost rănit sau neglijat pot alimenta cele mai mari talente. Durerea era ceva pentru care trebuia să fii recunoscător, nu trebuie să o cauți, durerea are o valoare inestimabilă.

Scrisoare de dragoste

Muzica, înotul, schiatul, psihedelicele, cititul sunt printre cele care i-au schimbat de multe ori viața ajutându-l să ajungă la cea mai înaltă formă a sinelui său și la minunata bogăție a subconștientului. Titlul cărții este dat, de altfel, de cel al unui text în care Flea vorbește despre frumusețea minții pe care a descoperit-o în tinerețe cu ajutorul halucinogenelor dar și despre revelația la care avea să ajungă mai târziu, aceea că nu e nevoie de nici un drog pentru a trăi o experiență revelatoare.

Am luat multe dintre cele mai înțelepte decizii din viața mea în timp ce eram pe acid sau pe ciuperci halucinogene…Îmi oferea o viziune mai mare și astfel puteam să văd mișcarea animată a invizibilului. Într-un mod conștient, îmi alunga frica de a fi criticat și mă elibera de judecățile supărătoare pe care le împărtășeam adesea. Înăbușindu-mi egoul, amplifica ceea ce era cu adevărat important și scotea la iveală acele lucruri care îmi secătuiau energia vitală și îmi distrăgeau atenția de la calea către frumusețea divină.

Cu ajutorul halucinogenelor și-a stins mare parte din durere, ascunsă sub piele încă din copilărie, și tot cu ajutorul lor a atins culmi nebănuite ale creației (Flea amintește cum a pus bazele Red Hot Chili Peppers împreună cu prietenii Slovak, Kiedis și Jack Irons, de furia lor vijelioasă de pe scenă, de felul în care se pierdeau în muzică fără repetiții, fără planificare, fără discuții conceptuale). Dar Flea a folosit și droguri puternice precum heroină, cocaină și metamfetamină care i-au făcut mult rău și de pe urma cărora s-a refăcut foarte greu. Regretă și sfătuiește pe orcine să stea departe de ele. Și asta face pe tot parcursul cărții: cu o sinceritate dezarmantă își expune defectele, fricile, izbânzile pentru a ajunge la Flea, cel de azi.

„Acid pentru copii” e ca o scrisoare de dragoste în care un suflet zbuciumat îți spune că a trăit experiențe extreme dar că a căutat mereu frumusețea, binele, iubirea. La final, te încurajează să-ți lași durerea să fie sursa compasiunii, a iubirii și înțelegerii. Nu de alta, dar el știe cel mai bine că doar așa ”vei ajunge la celălalt capăt mai puternic și mai bun ca niciodată”.

Flea, basistul fără limite

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *