Dorurile mele de Crăciun

26 decembrie 2020 de  Oana Borviz    

Iubesc la nebunie Crăciunul. De cum începe luna decembrie, îmi fac tot felul de proiecții cu ziua asta, pun pe listă posibile cadouri, cumpăr, împachetez, ascult colinde (bine, mai pun și câte un David Bowie, Queen sau Deep Purple, dar mă întorc repede la Dean Martin:), beau cafea cu zahăr brun și scorțișoară, coc fursecuri, împodobesc bradul.

Sunt un om care crede în puterea binelui și a dăruirii – uneori, chiar cu o naivitate suspectă – așa că e de înțeles de ce, mai ales de Crăciun, sunt ca un copil nerăbdător să dea și să primească, să se uite cu gura căscată la artificii, să mănânce fulgi de zăpadă (în cazul în care ninge), să râdă zgomotos. 

Și, sincer, de Crăciun am fost mereu fericită, nu mi-a lipsit nimeni și nimic, am avut bucurie, și iubire, și gând bun. Aș minți dacă aș spune că de Crăciunul ăsta mi-ar lipsi ceva. Și totuși mi-e dor. 

Mi-e dor de noi cum eram înainte,

fără măști, fără izolare, fără scenarii apocaliptice. Mi-e dor să ies la orice oră din zi sau din noapte din casă, să intru în magazin fără să-mi acopăr gura și nasul, fără să mi se aburească ochelariii, fără să mă enervez. Mi-e dor să-mi vizitez mama și frații și prietenii fără teama de a le pricinui vreun rău.

Mi-e dor, teribil de dor, de Caliopia,

de mamaie Opili, cum îi spuneam noi, copiii. Mi-e dor de mâinile ei noduroase cu care alunga, chipurile, ceața și ploaia („uite, ce ceață e pă dealurile ălea!“), de râsul ei fără dinți, de ochii mici și aspri, cândva atât de mari și plini de bunătate. Mi-e dor chiar și de Alzheimer-ul ei, care o făcea să ne distribuie în tot felul de roluri, numai ale noastre nu. Mi-e dor de felul în care frământa kilograme întregi de aluat pentru cozonac în timp ce noi țineam covata să nu cadă. Mi-e dor de basmalele ei cu flori frumoase cu care mergea la biserică. Mi-e dor de îmbrățișarea ei caldă cu miros lămâie, vanilie și nucă.

Mi-e dor de București,

de Bucureștiul din amintiri, cu mine zorind pe Magheru în zile caniculare, mâncând covrigi calzi în Amzei, bând bere la Oblio, alergând prin Cișmigiu. Deși nu mai locuiesc de câțiva ani în București, mă întorc la el cel puțin de două ori pe an, cu poftă mare să-l redescopăr, să-l miros, să-l ating. Și o fac. Câteva ore. O zi. Dar atât, după aceea vraja se rupe iar eu îmi amintesc că mai întâi am urât orașul ăsta, apoi l-am iubit, apoi iar l-am urât și l-am părăsit. Sper că m-a iertat.

Mi-e dor să văd cum ninge de Crăciun,

așa cum vedeam în copilăria mea, cu fulgi mari sclipind în lumina lunii, cu cer scămoșat din care cădea bucuria noastră. Mi-e dor să văd cum, fix în ziua asta, crește omătul sub picioare, scârțâie, se transformă încet încet într-un altfel de pământ, alb, tare. Pe care să calc plină de încredere, pe care să merg cu gând magic, cu ochi râzători și cu suflet ușor. De-ar ninge acum ca atunci, mi-ar părea totul mai ușor de dus, mai lesne de suportat.

Veți râde, poate, dar mi-e dor de biblioteca mamei,

o bibliotecă mare acoperind aproape toți pereții unei camere, plină cu cotoare colorate, aranjate frumos, pe categorii (literatură universală, literatură română, teatru, roman, poezie). Era cel mai impunător obiect din toată casa iar mie îmi plăcea să intru uneori în acea cameră doar ca să mă uit la ea. Știam că e ceva prețios acolo și râvneam ca într-o zi să ajung să cunosc minunățiile pe care le ascundea. Cu toate astea, nu m-am împrietenit cu ea decât în anii de liceu, când am prins curaj să scot de pe rafturi Dostoievski, Montesquieu, Kālidāsa, Shakespeare, Eliade. Îi citeam stând înăuntru, pe divan, cu câte un borcan de dulceață, sau afară, sub cireșul din grădina zumzăitoare. Culmea, cireșul nu mai e. Biblioteca, da.

Altfel, sunt bine. Stau pe jos, lângă brad, și-mi dreg vocea pentru rolul de Sage Skunk. Mai împing, când aud mami, o mașinuță de poliție. Îmi beau cafeaua cu zahăr brun și scorțișoară. Nu mă uit pe fereastră. Știu că nu ninge.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Lasă un răspuns