Igor Bergler: „Eu îmi propun două lucruri cu cărțile mele: să distrez și să educ un pic lumea”

5 octombrie 2021 de  Oana Borviz    

Știam și eu, ca mulți alții, de succesul cărților lui Igor Bergler. Nu în cifre, în cuvinte. „Autorul cu cele mai vândute cărți din ultimii 30 de ani“. Auzisem că thrillerele lui sunt complexe, că au multe fire narative, suspans și detalii istorice. Că au mulți fani. Dar nu citisem până acum nici „Biblia pierdută“ (care a înregistrat un record de 250.000 de exemplare vândute), nici „Testamentul lui Abraham“ (300.000 de exemplare vândute), nici „Minciuna lui Michelangelo“ (proaspăt ieșită din tipar). Mi-am dorit, însă, foarte tare un interviu cu Igor Bergler și, cu îndrăzneala celui care-și promite că va recupera lecturile, l-am contactat telefonic (mulțumesc Diana!:).

Nu vă spun ce emoții am avut! Urma să vorbesc cu un om care a regizat și a scris despre filme în cea mai bună revistă de cinema de după revoluţie („ProCinema”), care a realizat una dintre cele mai apreciate emisiuni culturale postdecembriste („A cincea roată”), care a creat și promovat mărci celebre, care a inventat precomanda cu autograf și a vândut două titluri editurii Penguin Random House (cea mai mare din lume).

La telefon, am descoperit un om căruia îi place să vorbească și să râdă, care adoră provocările și care se distrează la maximum atunci când inventează povești. Am vorbit despre plăcerea de a scrie și despre ce înseamnă să fii cel mai bine vândut autor din România. Am vorbit despre „Minciuna lui Michelangelo” și despre Charlie Chaplin. Despre Arhivele Vaticanului și despre cititori fideli. Despre programe performante de scriere și despre o eroare din „Don Quijote”-ul lui Cervantes. 

A fost un cadou să pot vorbi cu acest scriitor care, vorba lui Andrei Ruse, „mută munții pe piața de carte românească“. Vă invit să descoperiți mai jos interviul integral!

P.S. Cei care vreți să citiți „Minciuna lui Michelangelo”, o găsiți pe litera.ro și în librăriile din toată țara. Baftă!:)

„Minciuna lui Michelangelo“ a înregistrat recordul de 16.864 de precomenzi. Asta înseamnă că va detrona, la vânzări finale, recordul înregistrat de „Testamentul lui Abraham“?

Cu siguranță îl va detrona, la cum a început…„Testamentul“ s-a vândut în vreo 13 mii de precomenzi, a fost un record, așa cum „Biblia pierdută“ a fost un record cu vreo 8-9 mii de precomenzi. Și la această a treia carte (n.r. „Minciuna lui Michelangelo“ este al treilea volum din seria Charles Baker) a fost un delir cu precomenzile. Am primit mii de mesaje de la cititori, poze cu ei fericiți, nu exagerez. Iar eu fac efortul de a citi și de a răspunde personal la orice fel de observație.

Eu am inventat, de fapt, în România chestia asta cu precomandă cartea cu autograf. Sper să nu bat câmpii, dar eu așa știu. După aceea, toată lumea s-a luat după mine și bine a făcut. E un avantaj pentru cititori, pentru cei care vor să aibă un autograf, se simt astfel mai aproape de autor. Bravo lor!

Pentru acest roman v-ați făcut documentarea și în Arhivele Vaticanului. Cum ați reușit să ajungeți acolo?

Foarte greu. Am avut, totuși, căi mai scurte. Am prieteni buni în Italia, dispuși să ajute. Sunt niște oameni care țin la mine, prieteni mai vechi și mai noi. De altfel, i-am și pomenit în mulțumiri, la începutul cărții.

În general, dacă ești profesor universitar, dacă lucrezi în domeniul cercetării, se cam aprobă intrarea la Arhive, dar e foarte complicat. Nu poți să mergi să consulți un catalog sau mai știu eu ce, trebuie să știi exact ce vrei. Dacă nu știi ce e acolo, nu ai cum să cauți. 

Sursa: Facebook

În urmă cu vreo doi ani spuneați că acest al treilea volum va fi „un scandal“. La ce vă refereați, mai exact?

Tema e foarte sensibilă, e vorba despre inventarea creștinismului, despre primii 200 de ani de creștinism. Nu e o carte istorică, e o carte a cărei acțiune se petrece în zilele noastre, un thriller, așa cum sunt și celelalte cărți din serie. Dar consecințele unor lucruri petrecute cu două mii de ani în urmă ne determină și astăzi viața. S-ar putea sa fie un pic de scandal pe tema acestei cărți.

Au fost deja anunțate și alte viitoare titluri din seria Charles Baker. Cât de lungă vă gândiți că va fi seria asta?

Cât timp va fi cerere pentru ea, cât timp se va citi și cât timp voi avea chef să scriu. Eu scriu cu bucurie, cum am mai spus, și mă distrează ceea ce scriu. Când nu o să mă mai distreze, o să mă opresc. Și când vor seca subiectele pentru că, la un moment dat, există riscul să te repeți. Atunci ar trebui să ți se aprindă un bec și să știi că trebuie să schimbi direcția.

Momentan scrieți la vreunul din următoarele titluri?

Nu, sunt niște idei vagi despre ce ar trebui să fie, așa cum au fost la toate cărțile mele. Unele au avut o idee foarte vagă, altele au avut un miez de poveste de la care a pornit totul. Atunci încep, de fapt, să mă documentez, când știu tema principală. Încep să citesc și, pe măsură ce citesc și descopăr lucruri despre care știam puțin sau despre care, poate, nu aveam deloc habar, totul începe să se lege. 

Am mai scris câte ceva la cărțile mici, cele personale, pe care nu apuc să le termin din cauza cărților mari. Abia am reușit să scriu cele „6 povești cu draci“ și mai am două cărți pe care le tot amân, unul e un roman cu acțiune în timpul comunismului, celălalt un neo noir.

Sursa: Facebook

Vă implicați direct în promovarea cărților pe care le scrieți….

Nu am avut încotro. Când a apărut „Biblia pierdută“ eram un autor necunoscut. Cine ar fi cumpărat o carte scrisă de unul despre care nu a auzit? A trebuit să-mi pun toată imaginația și cunoștințele în mișcare și să fac ceea ce am făcut. Acum, la cea de-a treia carte, e mult mai ușor. Pe de-o parte, sunt cele două cărți din spate; pe de alta, sunt cititorii mei fideli care nu sunt deloc puțini. Sunt aproape 17 mii de precomenzi, ăștia sunt cititorii mei fideli! Mai sunt apoi cititorii care nu cumpără la precomandă, preferă să vadă cartea pe raft.

La „Biblia pierdută“ eu am făcut tot. La cea de-a doua, Litera și-a asumat deja o mare parte din marketing, atunci am fost umăr la umăr, jumi-juma. Iar la „Minciuna lui Michelangelo“, editura și-a asumat o parte covârșitoare din marketing, aportul meu financiar fiind mult mai mic de aceasta data.

Sursa: Facebook

Cum e să fii cel mai bine vândut autor din România?

Să nu uităm că trăim într-o țară în care 97% dintre oameni nu au cumpărat în ultimii ani nici o carte. Și totuși, piața de carte din România e mult mai mare decât se estimează dacă știi ce să-i spui celui care cumpără. S-au dus vremurile când produsele se vindeau, acum produsele se cumpără. Trebuie să-i vorbești clientului despre ce trebuie să ia. Noi ne-am pus astfel problema la „Biblia pierdută“: dacă un om are o singură carte în casă, atunci să fie „Biblia pierdută“!

Simțiți în vreun fel presiunea succesului?

Nu simt nici un fel de presiune, nici măcar a deadline-ului. Editura cu care colaborez e foarte înțelegătoare, deși am întârziat doi ani cu cartea asta, nu am simțit din partea lor nici un fel de presiune.

Ați avut experiențe mai puțin fericite cu alte edituri?

Nu. Cu Rao am avut o experiență foarte bună, oamenii de acolo s-au comportat admirabil. Am avut o experiență neplăcută cu cei la care am vrut să public prima carte și care mi-au respins-o. Un redactor binevoitor s-a apucat să-mi explice, în vreo 20 de pagini, ce e greșit în cartea mea și cum ar trebui să fac ca să scriu bine. Comentariile erau ridicole. Iar în momentul în care am trimis manuscrisul la Rao, editorul l-a citit fără întrerupere, într-o singura noapte. Dimineața, cand m-am trezit, aveam telefonul plin de mesaje. 

Sursa: Facebook

Aveți un plan sau o schiță atunci când vă apucați de scris la o nouă carte? 

Am o idee vagă despre ce o să scriu. Știu care e tema, știu cam ce vreau să spun dar nu am nici o scaletă (n.r. conform DEX, scaleta este un scenariu de film, cu indicația succesiunii momentelor principale ale acțiunii), cum se numește tehnica asta narativă. Eu nu scriu pachete de acțiuni pe care să le dezvolt după aceea. În funcție de inspirație, povestea o ia în direcții în care nu mă așteptam s-o apuce. Dacă mi se pare interesant, dezvolt. Dacă nu, renunț. E o structură care tinde spre o altă structură. Cu cât se dezvoltă, cu atât crește structura și se transformă. „Biblia pierdută“, spre exemplu, s-a numit în 30 de feluri la început. „Testamentul lui Abraham“ la fel. „Minciuna lui Michelangelo“ e singura carte la care am avut mai întâi titlul și apoi povestea.

Vi se întâmplă să tăiați sau să rescrieți anumite fragmente?

Nu prea mi se întâmplă să tai. Sunt destul de leneș în sensul ăsta.

Eu îmi propun două lucruri cu cărțile mele: să distrez și să educ un pic lumea. Cărțile mele au o paletă largă de cititori, de diverse tipuri și niveluri de pregătire. Acoperă o plajă foarte largă, de la pasionații de istorie la cei de filosofie și acțiune. Exact așa mi-am imaginat eu cititorul atunci când m-am apucat de scris. Am mai spus-o, modelul meu inițial a fost Charlie Chaplin care, după părere mea, este cel mai mare regizor al tuturor timpurilor și la filmele căruia se distrau toți, de la vagabonzi și analfabeți până la cei mai rafinați intelectuali. 

Sursa: Facebook

Dacă cineva ar fi tentat să creadă că la romanele d-voastră lucrează și alți autori (anonimi), ce i-ați răspunde?:) 

Că e o prostie monumentală. Nici măcar la documentare nu am ajutoare. Am încercat la un moment dat să angajez un asistent care să mă ajute la sistematizarea informațiilor, dar era clar că nu avea cum să înțeleagă ce vreau eu. Din păcate, nu merge așa. Nu știu cum fac universitarii cu lucrările de cercetare mari, dar probabil că acolo există un sistem, există o metodă. Pe mine nu mă ajută nimeni, în afară de cărțile din care citesc. 

Este adevărat că plăcerea de a scrie, de a „desface structuri“ se datorează unui om, Dumitru Carabăț?

Dumitru Carabăț mi-a fost profesor de scenaristică la Academia de Teatru și Film, unde am studiat scenaristică/filmologie. El avea o teorie foarte interesantă despre poetica scenariului cinematografic și despre regulile după care se scrie o poveste, influențat fiind de școala formalistă rusă care a inventat tot ce folosește Hollywood-ul astăzi. Doar că Hollywood-ul simplifică ca să înțeleagă oricine, pe când la Carabăț era mai evoluat. 

De la el am învățat cum se crează o poveste convingătoare. Îi datorez mult acestui om, dar plăcerea mea de a scrie nu are nici o legătură cu el. Dacă veți citi „Biblia pierdută“, ceea ce vă recomand, o să găsiți acolo o discuție despre cum se crează o poveste, mai ales că este autoreferențială și e plină de surprize. Acolo, eu îi spun cititorului ce trebuie făcut ca să iasă o poveste eficientă în timp ce-l trag de mânecă și îi arăt ceea ce îi zic că se face. Construiesc și deconstruiesc povestea în același timp. 

Scrieți zilnic?

Nu scriu în fiecare zi. Câteodată scriu de seara până dimineața și de dimineața până seara. Nu am nici un fel de regulă. Dar, când se îngroașă gluma, când am documentarea făcută și intru bine în poveste, nu mă mai opresc.

Lucrați concomitent la mai multe cărți sau vă apucați de o viitoare carte abia după ce o terminați pe precedenta? 

Uneori, în timp ce scriu la o carte mare, mi se întâmplă să mai scriu câte un capitol la cărțile mici. Dar, în general, nu. Nici nu am cum. Cele mari sunt foarte greu de construit, au fire narative cu duiumul care, la final, trebuie adunate. Asta e marea mea provocare.

Nu vă rătăciți niciodată printre firele narative?

Nu, niciodată. Știu exact ce am de făcut. Și mai am și un program performant, folosit în general de scriitori profesioniști, care-mi amintește lucruri pe care le-aș putea uita. De exemplu, poți să omori un personaj și să uiți că l-ai omorâțt și să-ți apară, la un moment dat, în poveste. Cum i s-a întâmplat lui Cervantes care a omorât câteva personaje în primul volum din „Don Quijote”, după care a uitat ca le-a omorât și au apărut cât se poate de vii în cel de-al doilea volum. 

V-ați gândit să scrieți și în altă limbă decât româna?

Nu poți să scrii într-o altă limbă decât dacă ești Cioran. Trebuie să fii nativ, altfel te faci de râs. 

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *