Recenzii

„Sufletul lumii“ de Camelia Cavadia – Atunci când tainicul pătrunde în viața de zi cu zi

21 martie 2022 de  Oana Borviz   •  

„Sufletul lumii“ e prima carte de Camelia Cavadia pe care o citesc și pot spune că am simțit-o de la bun început ca pe un prieten care-mi povestește despre lucruri trăite împreună în copilărie și la vârsta adultă.

Titlu  •  Sufletul lumii
Autor  •  Camelia Cavadia

Gen  •  Povestiri

Numãr pagini  •  272

Anul publicãrii  •  2022
Publicat de  •  Editura Trei

O bucată de viață caldă

Cele 12 povești care alcătuiesc acest volum – apărut de curând la editura Trei urmând cărților „Vina“, „Măștile fricii“ și „Purgatoriul îngerilor“ – mi-au amintit de foarte multe momente din copilărie și din anii maturității, dar mai ales de niște senzații pe care le-am trăit atât de intens încât le simt și acum gustul. Pe scurt, sunt povești despre oameni obișnuiți și despre locuri oarecare în care se strecoară, însă, tainicul transformând banalitatea unei clipe într-o adevărată magie. Sunt povești despre momente în care realul și fantasticul se împletesc pe negândite, lăsându-te cu neliniști inexplicabile sau dăruindu-ți certitudini neașteptate.

„Noaptea care a ucis fericirea copiilor“ – o poveste superbă despre colindatul din Ajunul Crăciunului – mi-a adus aminte, spre exemplu, de diminețile geroase și sclipitoare de iarnă în care porneam cu toții, cu traistele de lână, după colindețe, dar și de sentimentul de fericire cu gust amar, pe care l-am simțit de-atâtea ori dar pe care nu știam să mi-l explic. Deși este despre nerăbdarea și bucuria copiilor de a repeta un obicei străvechi, povestea ascunde în ea și un sâmbure dramatic (dispariția unui copil), excelent îmbrăcat în straturile narațiunii.

Trăiam un astfel de moment sublim, simțind cumva că fericirea doare, într-un fel atât de plăcut, încât tot ce-mi doream atunci era să pot opri timpul în loc. Să fie mereu iarnă, să ningă întruna cu fulgi ăia grași și peste noi să toarnă cu bucurie, râsete și gălăgie. Doar că momentul s-a stins, așa cum stingi un bec și rămâi dintr-o dată în întuneric, și deși m-am mirat, n-am făcut mare caz din asta.

„Grădina ascunsă“ m-a făcut să retrăiesc toți acei ani petrecuți în București cu veri leneșe, cu lumini mici în noapte, cu arome de cimbru, trandafiri, iasomie, anason și mere, cu gogoși, papanași și scovergi, cu adieri subțiri de vânt și cu promisiuni de tot felul. Mi-a readus sup piele senzația aceea simțită în atâtea seri albastre, că ceva nemaipomenit e pe cale să se întâmple.  

Toate îmi dădeau senzația unui văz cuprinzător pentru întâia oară. Ca și cum un văl tulbure tocmai mi s-a ridicat de pe ochi. Ca și cum trupul și-ar fi desfundat extremitățile, picioarele s-ar fi dezmorțit, mâinile și-ar fi recăpătat dexteritatea, sufletul s-ar fi scuturat de praf. Mă-ncerca o acută senzație de ACASĂ, chiar dacă multe lucruri îmi erau complet necunoscute. O bucată de viață, caldă, masivă, densă, s-a rupt cu un zgomot ca o stâncă, iar prezentul a început să se scufunde molcom într-un timp trecut.

Vălul dintre lumi

Dedicate unor oameni dragi – „Surorii mele, Laura, far în noapte pentru toată copilăria mea“; „Fiicei mele, Adreea, copilul cu fluturi în păr, capabil să înfăptuiască miracole“ – textele sunt pilde minunate despre răbdare, înțelepciune, curiozitate. Dar, înainte de toate, sunt povești despre prietenie și iubire, despre natură și momente magice ce deschid porțile către o nouă lume, mult mai intensă, mult mai vie. Locurile în care cresc poveștile sunt diferite (sate, stațiuni, orașe, vârfuri de munte, păduri) dar toate au ceva în comun: tainicul. În realitatea de zi cu zi a acestor spații s-a infiltrat, numai ea știe cum, magia schimbând ordinea lucrurilor, îmbrăcând lumea în haine noi și umplând-o de sensuri.

Uneori, acest tainic este atât de discret încât oamenii nu găsesc nici o explicație celor trăite, alteori este atât de evident și profund încât oamenii nici măcar nu-l pot rosti (cum e în povestirea „Necuratul“). Sunt câteva clipe din miliarde de alte clipe încapsulând acel ceva care te farmecă, te uimește și care-ți rămâne pentru totdeauna întipărit în memoria afectivă. „Oricât de grea sau de ușoară ar fi, prin crăpăturile vieții ăsteia de zi cu zi, tainicul va găsi mereu o cale să pătrundă“, spune vocea povestitoarei în „Pune-ți o dorință!“ (dedicată „Cristinei, omul care m-a adus la suprafață ori de câte ori era să mă scufund“). Despre acele crăpături ale vieții de zi cu zi scrie aici Camelia, despre acele fisuri ale realității prin care pătrunde, de dincolo, fantasticul, inexplicabilul, magia. Despre vălul abia perceptibil dintre aici și acolo. Și despre cum, la atingerea lui, oamenii se schimbă pentru totdeauna.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns