Cel mai nou spectacol al lui Radu Afrim este despre un accident în care au pierit nouă oameni, despre o comunitate marginală și despre cum ne raportăm noi la suferințele altora.
L-am descoperit pe Afrim în primii ani de studenție când nu ratam aproape nici o montare de-a lui. Mi-a plăcut de la bun început demența aceea pe care reușea să o creeze pe scenă cu doar câțiva actori și câteva obiecte. Îmi place și acum, când l-am redescoperit după o vreme în care nu am mai ajuns la fel de des la teatru și în care am ratat multe din spectacolele lui. ”Despre oameni și cartofi”, de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe (unde obișnuiește să monteze destul de des) este cea mai nouă piesă a lui caremi arată un Afrim la fel de îndrăzneț și fără limite ca cel care a regizat ”Alge”, ”De ce fierbe copilul în nămăligă”, ”joi. megaJoy” sau ”Omul pernă”.
Tragedie. ”Despre oameni și cartofi” este un spectacol documentar care aduce în discuție o tragedie din 2012, însă prin felul în care a fost scris scenariul (de Radu Afrim) și pus în scenă este în aceași măsură și un spectacol poetic. Iar asta este o primă dovadă de neconvențional în cazul acestui regizor care s-a încumetat să readucă pe scenă poezia într-o vreme în care marea vedetă a teatrului este realismul.
Tragedia la care face referire piesa a avut loc în urmă cu șase ani în satul Chilieni, în apropiere de Sfântu Gheorghe (Județul Covasna), când un bărbat în vârstă de 78 de ani, care se întorcea cu tractorul de la cules de cartofi, a trecut fără să se asigure pe calea ferată. Șoferul a scăpat cu câteva zgârieturi, însă nouă din cei 16 muncitori rromi, aflați în remorcă, au fost spulberați de tren.
Marginali. Afrim a pornit de la o știre care nu a avut cine știe ce ecou în presă la vremea respectivă, a documentat cazul stând de vorbă cu familiile celor decedați și a făcut un tablou cu oameni suferinți care nu știu să numească durerea.
În mod particular, piesa se referă la rromii care locuiesc într-un adevărat ghetou de la marginea orașului Sfântu Gheorghe, în case fără geamuri și fără uși, cu copii desculți și cai în aceeași încăpere, însă Afrim face evident un portret general al comunității de rromi din România.
El insistă astfel pe tema marginalilor care supraviețuiesc cum pot din punct de vedere afectiv și material și-i provoacă pe spectatori să nu rămână indiferenți la astfel de probleme (în urma reprezentațiilor jucate până acum, mai mulți oameni s-au mobilizat să ajute comunitatea rromilor din Sfântu Gheorghe).
Solidaritate. Unii poate se vor grăbi să spună că Afrim a luat-o pe câmpii luând apărarea unei comunității descrise adesea ca fiind leneșă și iresponsabilă (propo, spectacolul este înțesat cu muzică tematică, decor tipic (carpete cu păuni și femei, jucării de pluș), simbolul calului și al cartofului etc.). Însă, regizorul nu face altceva decât să ia pulsul societății și să expună cu instrumente proprii niște adevăruri. Speră, ca orice artist, ca arta lui să nu lase indiferent, să înfluențeze, să sensibilizeze. Dar înainte de toate, speră să miște inimi. Căci așa cum spune chiar el: „Spectacolul e despre pierdere și supraviețuire. Iar după spectacol – e despre solidaritate“.
Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.