Recenzii

„Stații“ de Ramona Gabăr: cel mai frumos volum de proză scurtă pe care l-am citit în ultima vreme

7 ianuarie 2022 de  Oana Borviz   •  

Cred că am mai spus-o, cel mai des citesc proză lungă și non-ficțiune. La proză scurtă și poezie ajung mai greu pentru simplul fapt că îmi lipsește exercițiul și îmi găsesc, din această cauză, mai greu starea. Dar atunci când o fac, îmi sunt recunoscătoare pentru răbdare, mai ales dacă să întâmplă să dau peste o bijuterie.

Titlu  •  Stații
Autor  •  Ramona Gabăr

Gen  •  Proză scurtă

Numãr pagini  •  192

Anul publicãrii  •  
Publicat de  •  Nemira

O bijuterie este volumul de debut al Ramonei Gabăr, „Stații“, cea mai bună carte de proză scurtă pe care am citit-o în ultima vreme (mi-a plăcut foarte mult și Simona Goșu, care a fost și premiată, anul trecut, pentru volumul de debut „Fragil“, dar „Stații“ are ceva ce eu nu am găsit în proza scurtă românească până acum). 

Cartea a apărut în colecția n’autor de la Nemira, îngrijită atât de frumos de Eli Bădică, și mi se pare extraordinară din mai multe puncte de vedere. În primul rând, felul în care scrie Ramona Gabăr e atât de special, cu fraze mari, complicate și totuși lesne de citit și de înțeles, cu un ritm blând de care te atașezi instant.

În al doilea rând, cele 11 povestiri sunt portrete feminine surprinzătoare ce cuprind trăsături, gânduri, obsesii pe care de regulă noi, oamenii, le ascundem cu grijă de ochii celorlalți. Sunt acele cotloane mai puțin luminoase ale ființei noastre, sunt bucăți mai sumbre ale întregului nostru, fără de care nu am mai fi însă umani.

Femeile din povestirile Ramonei sunt ca niște cuiburi adapostind vieți secrete, lumi interioare la care nu ajunge nimeni și în care totul se trăiește foarte intens. Personajele ei sunt singure cu gândurile lor obsesive, frământând pe toate părțile o problemă, insistând pe un anumit aspect, concentrându-se pe o anumită latură a vieții lor de zi cu zi. Obsesia pare în sine un personaj ghidând mințile femeilor, istaurând o anumită ordine în viața lor cotidiană, fixând direcții.

Își verifică din nou emailul: nimic nou. Avea momente dintr-astea când îl ura, când își spunea că primul lucru pe care trebuie să-l facă luni la prima oră este să își caute alt job. Să se mute, să se vindece, să încerce să uite. Pentru că oricum totul e în capul ei, toate privirile și zâmbetele timide ea le inventase, toate cuvintele aproape tandre ea le inventase, toată complicitatea care depășea cadrul profesional ea o inventase, ura lor comună pentru weekenduri, zile libere și vacanțe: ea, ea, ea.

Apoi, povestirile au un tip de suspans pe care-l găsești de regulă la thrillere sau horror-uri, un suspans de care te lași ghidat conștient că la capăt ai putea descoperi ceva înfricoșător. Doar că aici nimic rău nu se întâmplă, prozele ei fotografiază tranziții, transformări, drumuri care duc de la un punct la altul, de la o stare de fapt la alta. Scrise la persoana întâi sau a treia, povestirile sunt construite cu migală și cu un soi de spirit detectivist care-ți dezvăluie treptat trăsăturile personajului și miezul problemei, suspansul ajutând, de fapt, la îngroșarea unor trăsături și la rezolvarea unor situații. 

Temele sunt diverse și vizează multiculturalitatea (români, țigani, bulgari, turci), tranziția, emigrația, copilăria, priveghiul, sclavia contemporană, ba chiar și identitatea sexuală (cum poți intui, spre exemplu, în „Victoria Station“). La fel și locurile, poveștile având drept cadru țări ca România, Ucraina, Turcia, Cehia, Belgia, în timp ce numele personajelor sunt și ele de origini diferite, ceea ce face ca volumul să pară foarte exotic.

Femeile din „Stații“ sunt ființe care iubesc și iartă, care așteaptă și suferă. Sunt femei încercate de îndoieli și gânduri obsesive, de vină și regrete, dar acestea au un soi de înțelepciune care le ajută să treacă la etapa următoare. Ele sunt de vârste diferite, sunt tinere îndrăgostite lulea de șefii lor (ca în „Bruxelles Midi“); sunt bătrâne singure de la sat care se topesc de dorul copiilor (e absolut superbă povestirea „Hai-Roztotscki“, despre o bătrână care parcurge kilometri întregi doar pentru a putea vorbi la telefon cu fiica ei); sunt fetișcane care au devenit mame înainte de vreme („Patru“); sunt copile care-și urmează mama peste hotare („Nouă“).

Olga înaintează încet, chinuit, pe drumul către poștă, deși sufletul ei zboară la gândul că, în curând, va auzi vocea dulce a Anicikăi. Își dă seama că timpul i se scurge monoton între zilele în care sună Anicika și se gândește cu resemnare că așa trebuie să fie: ea să rămână singură, ca un mal călduț, pe care urmele de viață aduse de valuri se usucă încet la soare.

Am citit prozele în ordine aleatorie (așa citesc eu volumele de proză scurtă în general) și mă așteptam ca după o povestire care mi-a plăcut mult să urmeze una mai light. Dar în „Stații“ nu e nici o povestire mai slabă ca cealaltă, toate au tăria lor specială, ca o sticlă de whisky bun. 

Și deși cam în toate bate vântul tristeții și al singurătății, viața zvâcnește acolo, oamenii descoperă noi adevăruri, învață lecții noi, merg mai departe. Povestirile Ramonei sunt ca niște cântece suave care-ți rămân mult timp în ureche și pe care îți tot vine să le repeți deși nu le-ai reținut decât ritmul cald și umorul ce le îndulcește tristețea.

Glasul ei e lichid, ca o supă caldă, îl simt curgând pe lângă noi și umplând camera cu regrete și dorințe neîmplinite. La sfârșit, îi zâmbește trist, ca și cum i-ar fi greu să se despartă de el, scoate din geantă o ciocolată și i-o întinde. 

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns