Recenzii

Mărturiile unei iraniene celebre

2 aprilie 2020 de  Oana Borviz   •  

Fragment audio din cartea Mărturiile unei iraniene celebre.

Azar Nafisi este una dintre acele scriitoare pentru care este esențial să vorbești despre ceea ce provoacă suferință. A făcut-o în romanul ”Citind Lolita în Teherna”, o face și în cartea de memorii, ”Lucruri nespuse”.

Titlu  •  Lucruri nespuse
Autor  •  Azar Nafisi

Gen  •  Roman autobiografic

Numãr pagini  •  379

Anul publicãrii  •  2018
Publicat de  •  Polirom

Dacă ar fi să fac o comparație între această carte și ”Eu voi fi ultima” a irakienei Nadiei Murad, titlul mi s-ar părea mai potrivit pentru volumul în care Murad descrie experiența ei de femeie captivă a statului islamic. Însă, chiar dacă poveștile personale ale celor două scriitoare diferă ca substanță și intensitate, alegerea lui Nafisi este explicabilă având în vedere că scoate la iveală secrete de familie și un adevăr dureros privind condiția femeii din zilele noastre. Căci în ”Lucruri nespuse”, Nafisi vorbește despre constrastele cuibărite în ADN-ul familiei ei, despre o mamă rece și distantă, despre un tată tandru și iubitor de povești, dar și despre Iranul zguduit de schimbări drastice precum cele din timpul Revoluției Islamice din 1978-1979, când țara a fost transformată în dictatură religioasă.

Poveste în poveste

Nafisi ne introduce încă de la început în atmosfera unei familii cu părinți diferiți comportamental, uniți de o oarecare afecțiune, dar separați în cele din urmă de firile lor antagoniste. Singurul lucru pe care cei doi – Nezhat (una dintre primele femei din parlamentul iranian) și Ahmad Nafisi (primarul de-atunci al Teheranului) – îl au în comun este harul povestirii. Mama le povestește lui Azar și fratelui ei (Mohammad) despre tinerețea sa, ce are ca laitmotiv prima ei iubire, Saifi, un tânăr chipeș de care s-a îndrăgostit iremediabil în timpul unui dans, și cu care s-a căsătorit rămânând însă văduvă imediat după căsătorie. Tatăl (care este și autorul unei cărți de memorii) le citea povești persane, cel mai adesea din cartea ”Cronica Șahilor”, a poetului de secol XI, Firdoùsi.

Poveștile tatălui o ajută pe Azar să-și croiască drum spre un viitor mai luminos, să-și construiască un cămin mobil, în care să simtă tot timpul că este ”acasă”. Poveștile o consolează atunci când mama o pedepsește pentru te miri ce, atunci când îi încuie în dulap jucăriile pe care tocmai i le cumpărase sau când o umilește de față cu musafirii. Ele îi aduc somnul dulce, ele îi dau curaj să se revolte atunci când se simte nedreptățită, fie că o face în fața mamei sau, mai târziu a sistemului (când predă studenților ei literartură interzisă sau când refuză să poarte vălul).

Suflet vindecat

”Ce rămâne în urma omului e doar o parte. O parte vorbită”, scrie Azar Nafisi la începutul celei de-a patra și ultimei părți a cărții, evidențiind astfel unul din crezurile ei, acela de a vorbi despre lucruri pe care alții le tăinuiesc.

În ”Lucruri nespuse”, Azar Nafisi scrie despre cele mai tainice și dureroase amintiri

Așa a ajuns să vorbească cu duioșie despre dureri personale, începând cu comportamentul părinților – felul despotic în care se purta mama, atitudinea tatălui care uneori o închidea pe Azar în pivniță doar ca să-i facă pe plac soției – și până la singurătatea pe care a simțit-o acut în timpul studiilor făcute în Anglia sau neînțelegerile cu primul soț. Și tot astfel a ajuns să recunoască niște adevăruri triste precum cel privind libertățile femilor.

… deși aveam mult mai multe șanse și libertăți decât mamele noastre, problemele cu care ne confruntam erau de fapt aceleași: soți abuzivi, dragoste neîmpărtășită, sentimente de vinovăție față de conflictul dintre muncă și familie, probleme și resentimente sexuale”

scrie ea despre începutul anilor 1980, când, în urma închiderii universităților, intelectualii iranieni își transformaseră casele în baruri, cinematografe și teatre, unde discutau despre artă dar și despre familiile lor. Din acest fundal de griuri colorate se desprinde portretul ferm al unei scriitoare care nu se teme să se răfuiască cu fantomele trecutului și care crede că doar vorbind pot fi distruse mituri, spulberate taine și vindecate suflete.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns