Recenzii

„Frankissstein. O poveste de iubire“, de Jeanette Winterson: Și dacă noi suntem poveștile pe care le inventăm?

30 octombrie 2020 de  Oana Borviz   •  

Dacă ați citit vreuna din cărțile lui Jeanette Winterson traduse la noi – „Scris pe trup“, „O paranteză în timp“, „Portocalele nu sunt singurele fructe“, „Sexul cireșilor“ – știți deja că britanica asta este enervant de talentată, cu o imaginație spectaculoasă și un curaj incredibil de a combina idei, cuvinte, stiluri.

Titlu  •  Frankissstein. O poveste de iubire
Autor  •  Jeanette Winterson

Gen  •  Roman

Numãr pagini  •  328

Anul publicãrii  •  2020
Publicat de  •  Humanitas Fiction

Povești în oglindă

„Frankissstein. O poveste de iubire“ – cea mai nouă carte a ei, aflată pe lista lungă a Booker Prize-ului din 2019 și tradusă acum și la noi de editura Humanitas – este o nebunie de roman construit fragmentar, pe două planuri, unul în secolul al XIX-lea, când britanica Mary Shelley concepea romanul gotic „Frankenstein“, altul într-un prezent ce explodează de invenții tehnologice.

Primul plan recompune contextul în care a fost zămislită prima poveste science fiction adevărată (cum considera scriitorul Brian Aldiss romanul „Frankenstein“), cu boli precum malaria care lasă mame îndurerate (însăși Mary a pierdut vreo trei copii), cu povești de dragoste neconvenționale (cum este cea dintre Mary și soțul ei, poetul romantic Shelley, sau dezmățurile prietenilor lor, poetul Byron și medicul Polidori, despre care unii spun că ar fi fost primul care a scris ficțiune cu vampiri), cu poeți tineri „sechestrați de ploaie“ (așa cum au fost Mary, Shelley și Byron în zilele acelea din 1816, când s-au refugiat într-o cabană pe malul lacului Geneva împreună cu Polidori și Claire Clairmont, sora vitregă a lui Mary și nevasta lui Byron).

Celălalt descrie cadrul în care antreprenori ciudați ca Ron Lord, inventatori periculos de inteligenți și aroganți precum Victor Stein, medici transexuali cum este Ry Shelley sau jurnaliști tupeiști ca Polly D își duc viețile printre roboți sexuali, mașini performante, proiecte secrete.

Ambele planuri sunt interconectate prin idei ce țin de invenție și tehnologie, de relația dintre bărbat și femeie, de tot felul de discriminări, de transexualitate și transumanism. 

Numitor comun

Sunt foarte multe paliere ale poveștii, unele mai întortocheate decât altele, foarte deștept construite, prin care cauți frenetic răspunsuri la tot felul de întrebări: Cine suntem cu adevărat? Ce este iubirea? Ce este de fapt viitorul? Ce se întâmplă cu sufletul după ce murim?

Peisaje cu ploaie și vânt, cu umbre enigmatice și lumini ciudate, laboratoare subterane secrete unde se crează o nouă viață din implanturi și impulsuri, ospicii de nebuni precum Bedlam din Londra (care a influențat atâtea cărți horror), năluci sprintene și străvezii, vibratoare inteligente și conferințe TED – sunt imagini contradictorii în care Winterson mixează realismul istoric cu super-inovațiile tehnologice, cu scene de sex, bătălii mentale legate de masculinitate și feminitate, de supremație și adevăr. Se conturează ușor și imaginea unui Byron corpolent, insomniac și leneș, iubiri frumoase (precum cea dintre Mary și Shelley) dar și iubiri bazate, paradoxal, pe despărțire (Victor și Ry).

Numitorul comun al acestor două planuri este invenția, gândirea creatoare, creatorul. Începând cu o scriitoare de secol al XIX-lea care, undeva în Elveția, a imaginat un personaj monstruos și până la un medic din zilele noastre care s-a reinventat total remodelându-și propriul trup. „Și dacă noi suntem poveștile pe care le inventăm?“, întreabă Shelley la un moment dat, iar întrebarea îți sună iar și iar în minte chiar și după ce ai terminat de citit cartea.

Jocul acesta inteligent pe care Winterson l-a creat folosind descrieri romantice, conversații filozofice, glume scabroase și limbaj sexual te face să te gândești la multe multe lucruri (unele mai trăsnite decât altele, ca să fim sinceri), dar dintre toate, ideea de creație este cea care-ți acaparează cel mai tare gândurile. Ce înseamnă să creezi? Cât e durere, cât revelație în ceea ce zămislești? Suntem noi înșine ceea ce inventăm? Iar dacă da, ce fel de creație suntem?

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns