Recenzii

„Bărbatul cu haină roșie“, de Julian Barnes: portretul unui medic fermecător și al unei epoci decadente

14 octombrie 2020 de  Oana Borviz   •  

Cea mai nouă carte a lui Julian Barnes, „Bărbatul cu haină roșie“ (apărută la Nemira și tradusă în română de Radu Paraschivescu) este un soi de biografie a lui Samuel Jean de Pozzi, ginecolog și colecționar francez care s-a bucurat de faimă în plină Belle Époque, care l-a tradus pe Darwin și a efectuat prima gastroenterostomie din Franța și pe care Barnes îl suspectează că ar fi făcut și mici intervenții de chirurgie plastică.

Titlu  •  Bărbatul în haină roșie
Autor  •  Julian Barnes

Gen  •  Biografie

Numãr pagini  •  304

Anul publicãrii  •  2020
Publicat de  •  Nemira

Portretul acestui bărbat chipeș, zvelt, viril, bogat și realizat profesional începe să capete formă pornind de la un tablou pe care însuși scriitorul l-a admirat în 2015 într-o expoziție de la National Portrait Gallery din Londra: „Dr Pozzi at Home“, o pictură în ulei realizată în 1881 de artistul american John Singer Sargent, ce-l înfățișează pe Pozzi în toată splendoarea masculină, într-o poziție maiestuoasă, îmbrăcat într-o lungă haină roșie.

Un medic din lumea bună sau Docteur Dieu

Barnes ajunge să-l redea pe Pozzi, „medic din lumea bună, colecționar de cărți și capabil de o conversație în general cultivată“, folosindu-se de o întreagă rețea de conexiuni prin care descrie și epoca în carea acesta a trăit, celebra Belle Époque, „decadentă, febrilă, violentă, narcisistă și nevrotică“.

Aflăm astfel cum acest Pozzi care „și-a umplut viața cu medicină, artă, cărți, călătorii, societate, politică și cât mai mult sex cu putință“ a devenit, prin muncă, inteligență și profesionalism, un medic de prima mână care a făcut invenții „într-o profesie recunoscută pentru conservatorism“, care s-a îmbogățit prin căsătorie și s-a iubit cu toate femeile Parisului. 

La granița dintre secole, Pozzi este în plină putere. E bogat, celebru și de succes; a fost ales senator de Dordogne și primar al orașului natal. Este șeful primei catedre de ginecologie din Franța care a fost înființată anume pentru el….„Tratatul de ginecologie“ i-a adus renume european și american…Anatole France îi dedică un volum de discursuri.

Printre relațiile extraconjugale, pe care Pozzi le-a acoperit mereu cu vălul discreției, un loc de seamă l-au ocupat aventura cu actrița Sarah Bernhardt (nimfomană declarată, care iubea deopotrivă bărbații și femeile), transformată în timp într-o prietenie durabilă, și cea cu Emma Fischoff, cu care s-a iubit mai bine de 20 de ani.

Fiecare dintre ei a avut un supranume divin: el a fost întotdeauna „Docteur Dieu“ pentru ea, pe când ea a fost „Divina Sarah“ pentru (aproape) toată lumea…Se potriveau bine ca temperament: pasionali, dar cu nivel scăzut de posesivitate – sau cu un nivel ridicat de neastâmpăr. Bernhardt se pricepea să măgulească eul masculin, temperându-i pe rivalii fandosiți; de asemenea, să ia lucrurile ușor când era nevoie. Amândoi erau lacomi să aibă parteneri amoroși.

Belle Époque, homo, dandy și lesbi

Dar epoca lui Pozzi era și epoca decadentismului, a dadysmului (întruchipat de mari scriitori precum Oscar Wilde și de pictori ca Whistler), a lesbianismului (scriitoarea Colette) și homosexualității (Montesquieu și mulți alții). Așa că Barnes trece în revistă multe detalii savuroase legate de apariția și manifestarea acestui fenomen anglo-saxon (cu trimitere la aristocratul Beau Brummell, prototip al dandyului), amintește dezmățurile lui Montesquieu cu mai tânărul Gabriel Yturri (un secretar argentinian), numește indiciile după care erau recunoscuți homosexualii vremii (mersul cu pași mici, neputința de a fluiera, anusul în formă de pâlnie, predilecția pentru culoarea verde). 

Homosexualul (scandalos) era binevenit în societatea pariziană, lesbiana cu atât mai mult, Sarah Bernhardt – cu silueta ei demodat de subțire – era privită adeseori ca un androgin. Biograful lui Montesquieu o numește hermafroditul care bântuie sfârșitul secolului.

Barnes nu uită să amintească și alte nume mari ale fin-de-siècle precum Baudelaire, Flaubert, Nadar, Gustave Moreau, Odilon Redon. Nu trece cu vederea nici situația teatrului parizian de la acea vreme, care era „ceea ce avea să fie Hollywoodul un secol mai târziu, o mașină de făcut bani“. Nu omite nici evenimente politice majoire precum Afacerea Dreyfus, care avea să împartă societatea franceză în două tabere: partizani ai nevinovăției căpitanului Alfred Dreyfus (acuzat de trădare), și partizani ai vinovăției lui. Barnes nu ocolește nici diferențele dintre francezi și britanici, de care se făcea atâta caz în epocă, cu privire la conceptele de frumusețe, căsătorie și organizare socială.

Tabloul pe care-l face el Epocii de Aur este unul complex, realist, amuzant, intens întocmai ca roșul hainei pe care o poartă Samuel Jean de Pozzi în pictura lui John Singer Sargent. Căci, să nu uităm, personajul central din „Bărbatul cu haină roșie“ este Pozzi cel „rațional, științific, progresist, internațional și constant iscoditor“; un om care nu a fost, „din fericire“, fără pată, după cum susține Barnes în închieiere, dar unul pe care scriitorul este tentat să-l vadă „un fel de erou“.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns