Anchetă: 7 cititori înrăiți despre perioadele în care nu citesc
15 august 2024 de Oana Borviz •
În ultimele trei luni nu am putut citi nimic. Asta după ce mi-a luat o lună ca să termin ”Tăcerea vine prima” a Ioanei Maria Stăncescu, o carte pe care în alte condiții aș fi citit-o în două zile. Cel mai frustrant a fost că nu am știut de ce. Nu s-a întâmplat ceva nemaipomenit în viața mea ca să-mi dea peste cap ritmul de citit, nu mi-am aglomerat viața cu sarcini profesionale în plus și, slavă Domnului!, nu s-a îmbolnăvit nimeni din familie.
Dacă altădată era bucurie, acum era povară.
Experiența asta m-a intrigat atât de tare încât m-am întrebat dacă nu cumva e normal ca în viața unui cititor să apară și astfel de blocaje, dacă nu cumva trebuie să fie și perioade în care bucuria cititului să fie înlocuită cu altfel de bucurii. Am vrut să știu însă dacă li se întâmplă asta și altor cititori înrăiți, așa că am întrebat câțiva iar după ce mi-au răspuns, m-am mai liniștit:) Răspunsurile pe care le veți descoperi mai jos sunt cât se poate de diverse, surprinzătoare și încurajatoare, așa că sper să vă bucurați de ele.
P.S. Între timp, m-am apucat mai serios de alergat și mi s-a reaprins, ușor ușor, pofta de citit. Am reușit să dau gata mai mult de jumătate din cartea Laurei Frunză, ”Nu-i ușor să fugi de fericire”, și din ”Vindecă-ți rădăcinile” a lui Anuradha Dayal-Gulati:)
Eli Bădică (coordonatoarea imprintului n’autor)
Cu timpul, am ajuns să-mi dau seama că există și reader’s block, nu numai writer’s block, și am învățat să mă obișnuiesc cu momentele acestea și să-mi spun că sunt firești, că e OK, să nu-mi mai fac procese de conștiință. Dar a fost un drum lung până la a mă raporta astfel la perioadele de pauză de lectură. În primul rând, pentru că nu înțelegeam de ce: de ce nu mai puteam să citesc, de ce nu mai intra nimic dacă mie îmi plăcea de muream să citesc. Dacă o parte copleșitoare și importantă din mine era (și este) identitatea de cititoare (că tot e Ziua internațională a iubitorilor de carte astăzi, când scriu rândurile acestea). Părea un paradox. Apoi, pentru că nu-mi era bine, de multe ori eram aproape deprimată când treceam prin fazele astea, aproape pustiită, eram dezorientată – pentru că, da, într-un fel, lectura mi-e busolă. În cele din urmă, pentru că mă frustra, căci simțeam acut că pierd timpul (și-așa puțin) pe care-l avem în viețile noastre pentru a citi (un fel de FOMO de cititoare, dacă vreți). Încet, încet, odată cu înaintarea în vârstă, probabil, dar și cu profesionalizarea în industria de carte, am deconstruit răstimpurile acestea și am realizat că sunt la fel de relevante precum cele în care citesc fără întrerupere. Ba chiar am ajuns să le prețuiesc, cumva – distanța aduce claritate, nu-i așa? –, și să le populez cu alte și alte activități: mai multe filme, mai multă muzică, mai multe spectacole de teatru, mai multe vizite la muzee ș.a.m.d. Cu atât mai mult cu cât, imediat după ce am o perioadă de „secetă” – cauzată de o dezamăgire profundă (o carte execrabilă – sau mai multe) ori de o suprasaturație –, urmează una în care pur și simplu devorez cărți, în care-mi ostoiesc din plin setea, înghit pagini după pagini, fără nicio limită, iar abia după aceea mă echilibrez și revin la un ritm normal (adică lent, pentru mine) de lectură, cu o altă privire.
Când ești editoare, însă, nu poți să nu citești deloc-deloc o vreme. O faci zilnic, sub diferite forme, nu neapărat manuscrise (și de la ele îți trebuie o pauză din când în când, oricât de mică, ca să revii cu ochi proaspeți). Așa că pauzele acestea iau alte chipuri – cum ar fi că nu mai citesc în așa-zisul timp liber, pentru mine, pentru a rămâne la curent, pentru a mă documenta suplimentar; ori nu mai citesc eu, ci ascult audiobook-uri; sau pun pe pauză pentru o perioadă volumele de proză (cu precădere atunci când editez), pe care le înlocuiesc cu poezie, romane grafice, benzi desenate, manga, non-ficțiune etc.
Astăzi sunt împăcată cu toate momentele acestea, nu mai încerc să le depășesc forțat, le iau așa cum sunt, le văd ca pe niște mecanisme de funcționare, ca pe un soi de igienă mentală. Dar sigur că mă bucur când se încheie și mă pot arunca din nou în cărți.
Anca Zaharia (redactor-șef Revista Golan)
Până acum, doar boala m-a împiedicat să citesc. Am avut câteva momente în viață – de fapt, între viață și nimic – când nu am mai putut citi. Fie că a fost vorba de câteva zile sau câteva săptămâni, m-am întors mereu la această activitate imediat ce am putut, fizic, să țin o carte în mână sau alături și să am putere să dau pagina.
În rest, am citit mereu pentru că n-am văzut altă cale: prin cărți m-am dezvoltat, cu ele am învățat, la ele m-am raportat pentru îndrumări când alte repere lipseau, mi-au fost prieteni când n-am avut alții, m-au consolat când au dispărut presupușii prieteni.
N-am pățit să mă blochez, să nu am chef… ci doar să înțepenesc la o anumită carte și să-mi dau seama că nu e vina relației mele cu cititul, ci strict a compatibilității mele cu cartea care mi-a omorât cheful. Altfel spus, am schimbat și cartea, și autorul, și genul atunci când mi s-a părut că nu mai pot citi, iar ceva nou și interesant pentru mine în momentul respectiv s-a dovedit a fi cheia acestui mic, dar extrem de important succes.
În schimb, mi se întâmplă să am câte o zi-două pe lună în care nu citesc, iar asta mă face să mă comport ca ultima iritată de orice, însă e unul dintre costurile nevoii de a supraviețui: când lucrez prea mult, nu mai am timp să citesc nici pagina aia esențială pe zi. Și mă întristează, mă amărăște, mă face să-i judec, din păcate, pe cei care au timp sau bani sau pe ambele și aleg căi pe care eu, din colțul din care privesc, le-aș putea eticheta drept greșite. Doar pentru că nu-s căile pe care merg sau aș merge eu, știu, rațional știu că gândesc tâmpenii, dar frustrarea de a nu citi cât sau când vreau riscă să mă transforme într-un om mai puțin apropiat de ideal. Chiar și de al meu.
Dacă supraviețuirea ar fi un pic, un pic mai ușoară, dacă nu ar fi nevoie de atâta muncă pentru o banală chirie, un blid de mâncare și vraful de facturi, dacă, dacă… atunci îmi imaginez cât de mult aș putea citi și cât de reconfortant s-ar simți așa, fără presiunea că „după fraza asta chiar trebuie să mă opresc”.
Până atunci, citesc când pot și mă simt un hoț de timp care îmbină trei secunde dintr-o parte cu două minute din alta pentru a evada în lumi în care trăiește, pe repede-nainte, câteva vieți. Care o fac pe asta mai suportabilă. Sau de-a dreptul minunată, de cele mai multe ori.
Mihaela Buruiană (traducătoare literară)
Întâmplarea face să răspund la întrebarea asta chiar pe 9 august, Ziua iubitorilor de carte (de care nu știam, noroc cu Facebook că sărbătorim în fiecare zi câte ceva), și chiar la cumpăna dintre două cărți (explic mai jos).
M-am obișnuit încă din copilărie sau adolescență, cred, să citesc mult și nu prea pot să-mi închipui cum ar fi viața mea altfel. Lectura face parte din rutina mea zilnică, indiferent cum arată ea. Pe vremea când lucram în corporație și mergeam cu metroul în fiecare dimineață și seară, profitam de asta să mă deconectez cu câte un roman. De doisprezece ani, de când sunt freelancer, timpul meu de lectură e concentrat mai ales seara, înainte de culcare, sau în weekend. Dar de câte ori plec la un drum, care poate să dureze câteva ore sau treizeci de minute, de câte ori stau pe plajă sau într-un hamac, de câte ori vreau să mă rup puțin de muncă sau de alte gânduri, cărțile sunt cea mai la îndemână soluție.
Mi se întâmplă adesea să citesc mai multe în același timp și, de obicei, încerc să variez și ca să-mi mențin interesul treaz, dar și ca să acopăr o paletă cât mai largă. De regulă, jonglez cu un autor străin, unul român, o carte de ficțiune, una de non-ficțiune, una pe hârtie, una audio, eventual una pe Kindle. În plus, aproape tot timpul lucrez la câte o traducere literară și, în ultimii ani, măcar mă gândesc (dacă nu chiar scriu) la o poveste proprie.
Surprinzător, nu mi se amestecă în minte, dar faptul că sunt o cititoare impulsivă și că-mi aleg cărțile în funcție de starea de moment, nu de liste sau mode, înseamnă și că am perioade mai puțin inspirate. Prin asta înțeleg nehotărârea care apare uneori când termin o carte și urmează să încep alta. O să dau un exemplu chiar de aseară. Ascult pe AudioTribe Portretul căsătoriei, de Maggie O’Farrell, care mi se pare numai bună să-mi țină companie când călătoresc sau gătesc; am pe noptieră Castelul din orașul meu, de Ioana Bâldea-Constantinescu, și De ce nu fac zebrele ulcer, de Robert M. Sapolsky, din care citesc înainte de culcare; așadar, mai voiam ceva în engleză sau franceză, ca să nu-mi pierd bunul obicei.😊
Ei bine, aici a intervenit blocajul de care ziceam. În astfel de situații, pare să nu mă mulțumească nimic: trec cu un soi de speranță, care se transformă în frustrare, apoi în scepticism și, într-un final, în nerăbdare prin mai multe începuturi de cărți, dar niciunul nu-mi oferă ce caut eu atunci. Ba nu mă atrage subiectul (Crying in H Mart, Michelle Zauner), ba nu rezonez cu genul (Exhalation, de Ted Chiang, din care am citit doar primele povestiri, după care am hotărât s-o las pe altădată), ba citesc de trei ori aceleași rânduri și-mi dau seama că-mi fuge mintea în altă parte (Les Années, de Annie Ernaux). Până la urmă, aseară m-am oprit la Kairos, de Jenny Erpenbeck, roman care i-a adus autoarei germane International Booker Prize anul acesta.
Nu am perioade lungi în care să nu citesc, rareori trece o zi în care să nu fi deschis o carte și să nu fi frunzărit măcar câteva pagini, chiar și târziu, în noapte, în schimb am momente în care sunt greu de mulțumit și, prin urmare, în care mi-e greu să aleg. Mi se întâmplă și opusul: să deschid la întâmplare un volum și să constat că, fără să știu nimic despre el, e exact subiectul sau abordarea care mă interesa. Sunt un om destul de disciplinat și de organizat, dar, când vine vorba de lecturi, îmi place să fiu surprinsă, cu toate riscurile care decurg din asta.
Mihaela Pascu Oglindă (redactor Humanitas Fiction)
Încep prin a spune că voi privi întotdeauna cu nostalgie spre nopțile de acum mai bine de un deceniu când citeam până pe la 2-3 dimineața. De la începutul acestui an, prin natura profesiei de redactor în cadrul Editurii Humanitas Fiction, citesc aproape tot timpul o carte, chiar dacă e un alt tip de lectură. E un mod fascinant de a intra într-o poveste, un fel care te absoarbe în feluri diferite și care te și învață foarte multe despre cartea respectivă, dar și despre tine. În timpul liber citesc fie cărți pentru recenziile pe care le scriu pentru Citestema.ro, fie pentru cronicile din Suplimentul de Cultură. Mai sunt, apoi, cărțile pe care le aleg după cum îmi dictează sufletul, cărțile pe care le amân după bunul plac (undeva, pe un raft, volumele lui Proust mă așteaptă pentru o viitoare vacanță în Provence, cândva, la pensie), cărțile care atrag într-un mod extrem de personal.
Am nenumărate pauze de lectură, intervin, de fiecare dată, din motive diverse. Apar pe nesimțite (mi-ar plăcea mult să le anticipez și să le pot contracara din timp) și dispar aproape la fel. Am observat însă că o carte foarte bună îmi stârnește o poftă de lectură de nedomolit (am terminat recent de citit Ochii Monei de Thomas Schlesser și, imediat după, am terminat Măcar ne pricepem la scuze de Ki-Ho Lee și Amurg de Osamu Dazai).
Cred totuși că oboseala de zi cu zi alimentează cel mai adesea aceste pauze de lectură, când simți că mai ai întotdeauna altceva de făcut, când mintea îți cere, la finalul zilei, un fel de shutdown, o pauză în care să nu o mai solicite nimic. Iar tentațiile sunt mult mai multe în societatea de azi, mi se pare un fapt remarcabil să te poți ține de un program de lectură în miezul vieților din prezent. Viața în sine ne solicită atenția, ne deraiază periodic de la orice ne-am propune să facem cu strictețe. Dacă prin natura noastră nu suntem nici cei mai disciplinați oameni, cu atât mai mult ne vom trezi că luăm pauze mai mici sau mai mari de lectură.
Iar ori de câte ori se întâmplă asta, mă simt, în primul rând, vinovată. Vinovată față de mine că nu reușesc să bifez un obiectiv (o listă dintr-o agendă, un obiectiv pe Goodreads, un număr de cărți pentru luna respectivă etc.). Și, în plus, simt că abandonez o parte esențială din mine, cea a omului care scrie și citește în paralel, căci nu pot fi scriitoare fără să fiu și cititoare. Toate acestea sunt însă emoții constructive pentru că mă motivează și cred sincer că am ajunge să citim mult mai puțin dacă nu ne-am impune astfel de obiective. În plus, de cinci ani de zile, organizez lună de lună clubul de carte CititOARE și, obligatoriu, fiecare carte a lunii va ajunge să fie citită. Cred că e un motor aparte care ne ține aproape de universul lecturii. Pentru că, altfel, toate acele pauze, cu cât sunt mai lungi, nu fac decât să ne lipsească de niște povești grozave, de niște bucurii mai mici sau mai mari care, în feluri diferite și pe nevăzute, ne transformă puțin câte puțin.
Lavinica Micu (autoarea volumului Bărbatul fără cap)
Dacă m-ai fi întrebat despre perioadele de pauză în citit acum un an și un pic, ți-aș fi răspuns fără ezitare că mi-e străin subiectul. Ritmul inegal în care obișnuiam să citesc cu săptămâni mai pline, altele cu mai puține povești, făcea să treacă neobservate zilele în care se întâmpla să nu deschid nici o carte. Nu am citit niciodată organizat, cu liste, cu normă, cu seriozitatea pe care o văd (și o invidiez) deseori la prietenii mei. Poate de aceea mi-am dat seama destul de târziu că mă aflu într-un blocaj de citit, că, în graficul acestei activități, stau cocoțată pe o curbă descendentă de prea mult timp.
Blocajul meu de citit este legat de un blocaj în scris și de o serie de evenimente neașteptate și nedorite în viața personală. Un triunghi vicios cu laturile atât de bine fixate unele în celelalte încât nu am reușit (încă) să găsesc o modalitate de a ieși din el.
Cum mă simt într-o perioadă în care nu citesc deloc? O să îți spun mai întâi cum mă simțeam pentru că, în timp, lucrurile s-au schimbat.
Rușinată. Foarte rușinată, mai ales pentru că cercurile mele de prieteni și cunoscuți sunt formate aproape 100% din oameni care citesc. Mult. Oameni pentru care cititul este un stil de viață, o rutină.
Apoi a fost sentimentul de vinovăție pentru că stăteam minute în șir cu cartea deschisă în față, citeam de zeci de ori aceeași frază și cuvintele pur și simplu nu se legau în mintea mea, nu aveau nici o logică. Simțeam că nu fac suficient de multe eforturi, că în loc să mă concentrez, să mă organizez mai bine, îmi găseam tot felul de scuze, amânam și îmi plângeam de milă.
Invidia pe care o simțeam când vedeam în social media postări despre cărți, când ieșeam în oraș și oamenii cu care mă întâlneam vorbeau despre cărți, sindromul impostorului condimentat cu frustrare și dezamăgire m-au făcut să mă simt outsider într-o lume în care aveam nevoie ca de aer să fiu pentru că era fix acea lume în care puteam să fiu cel mai mult „eu”.
Eh, nu-i mare lucru, doar o pauză, va trece, îmi spuneau cei de lângă mine atunci când mi-am făcut curaj să vorbesc despre asta. Ai răbdare, vei recupera. Doar că încurajările lor mă făceau să simt și mai mult că mă dezamăgesc și îi dezamăgesc.
Până când mi-am dat seama că am ajuns să percep cititul, ca și scrisul dealtfel, ca pe o povară, o presiune, ceva ce trebuia făcut și atât, care nu mai era despre bucurie și plăcere. Cu cât le forțam mai mult, cu atât se încăpățânau să se îndepărteze de mine.
Așa că mi-am asumat blocajele și am căutat alte lucruri care mi-ar fi putut aduce bucuria, liniștea, uimirea, entuziasmul și energia pe care mi le luasem până atunci din scris și din citit. Cu scrisul este mai complicat, dar despre citit știu că nu are cum să dispară cu totul din viața mea. Am lăsat pauza să fie pauză, am mers la cluburile de carte cu temele nefăcute și am „citit” cărțile propuse pentru discuții prin ochii celorlalți, n-am mai ocolit postările despre cărți, am citit interviuri și recenzii și am continuat să cumpăr cărți fără a mă mai gândi că le cumpăr degeaba pentru că oricum nu le deschid.
Cum mă simt acum în pauza de citit? Ca la o întâlnire AA, dar cu cărți și pe dos, cu lipsă în loc de exces și, pentru că sunt veterană, pot spune fără să îmi tremure vocea: sunt Lavinica și nu am citit nici o carte cap coadă anul acesta.
p.s. 1. Cărțile pentru copii se pun la socoteală? Că-aici bat orice normă și nu fac pauze nici atunci când vreau 😊 .
p.s. 2. Deși voi pleca în vacanță abia peste zece zile, am pus deja lângă geamantan două cărți, poate poate-i scapă lui Poseidon tridentul peste triunghiul meu vicios și-l sparge ca să pot evada.
Realdo Tokacs (redactor rasfoiala.com)
Cititul e un soi de hrană, când nu citesc mă înfometez. Tânjesc după vremurile adolescenței, când uitam de toate citind sub un copac din grădină sau mă prindeau zorii cu o carte bună, în vreme ce se presupunea că învăț grupele Subcarpaților sau Revoluția de la 1821 pentru bac. Acum oboseala, stresul şi toate micile sarcini cronofage mă țin departe de cărți, uneori zile la rând. Dar foamea e mereu acolo şi se cere ostoită. Să furi timp pentru citit e cel mai plăcut viciu dintre toate.
Claudia Tokacs (redactor rasfoiala.com)
Evident că, în viața oricărui cititor, apar perioade în care lectura nu-și găsește locul. Fie oboseala care nu-ți permite să te concentrezi, fie o stare de rău care te face să respingi inconștient ceea ce te solicită mai mult decât poți în acel moment.
Deși are și funcție de relaxare, lectura cuprinde și aprinde zone ale creierului care rămân active zile la rând după ce am închis cartea, capitolul, indiferent de genul citit. Practic, cartea ne muncește:) Sunt rezultatele unei cercetări care a analizat ce se întâmplă la noi în cap, când citim. Ne trebuie, deci, o dispoziție, o stare, un context prietenos cu lectura, altfel “nu intră”.
În iulie, pentru că am fost foarte ocupată și obosită, cam citit câteva pagini din Confiteor de Jaume Cabré, o scurtă nuvelă de Kafka și am răsfoit primele capitole Anna O de Matthew Blake. Acum că sunt pe plajă, dincolo de neliniște, am dat gata jumătate de carte (Cum să te ratezi cu demnitate de Octav Gheorghe), într-o oră.
Am învățat să nu forțez limite pe care ni le punem inconștient, dar cu un scop, nobil. Obiectivul meu de lectură nu este – așa cum ne spune cultura consumului excesiv – să acumulez o cantitate impresionantă, ci să mă bucur de plăcerea de a citi, să-mi selectez atent lecturile (timpul e prețios), să învăț, să-mi deschid orizonturi noi, prin ficțiune și non-ficțiune. Cititul care devine o obligație, față de tine, față de followeri, față de oricine, își pierde și din farmec și din efectele pozitive. Ca orice lucru făcut pentru că “trebuie”.
Nu cred că există “reading slum”, ci doar perioade în care, de nevoie, ne distanțăm pentru o vreme de carte, doar ca să ne reîntoarcem, ca valurile la mal, entuziaști după o vreme.
