Interviu cu traducătoarea Mihaela Buruiană: „Dacă uiți că ții în mână o traducere, atunci traducătorul și-a făcut treaba“

12 februarie 2021 de Oana Borviz  Oana Borviz    

Știți deja că pentru mine, descoperirea lui Maggie O’Farrell a fost o revelație. „Hamnet“-ul ei, scos din tipar de curând la editura Pandora M, este printre cele mai reușite cărți apărute în ultimii ani, cu un stil de scriere amețitor de frumos, cu o atmosferă și niște personaje pe care cu greu le-ai putea uita. Cartea e despre Shakespeare și Anglia secolului al XVI-lea, despre soția și copiii lui, despre puteri tămăduitoare, ciuma bubonică și pierderea unui fiu. Și, în timp ce savuram povestea, mă gândeam că dincolo de talentul de povestitor al lui O’Farrell, mai e ceva care a făcut ca această carte să-mi placă atât de mult: traducerea.

Am știut atunci că trebuie să fac un interviu cu traducătoarea cărții și, începându-mi documentarea, am realizat că Mihaela Buruiană a semnat un număr impresionant de traduceri în limba română, printre care și „Oameni normali“, de Sally Rooney, „Clubul Mars Room“, de Rachel Kushner, „Fericire“, de Aminatta Forna, și „Unde ai dispărut, Bernadette?“, de Maria Semple. 

M-am bucurat să descopăr un om pasionat și dedicat, pentru care orice traducere e o experiență ce-i pune la bătaie creativitatea, din care învață și pe care o transformă, în final, în ceva ce bucură nespus de mulți oameni.

Interviul nostru a pornit de la „Hamnet“ dar am ajuns, firește, să vorbim în general despre traduceri și traducători, despre statutul lor în România, despre respect și modestie. Citiți-l, o să vă placă! Și, eu zic că merită să aruncați un ochi și pe blogul personal al Mihaelei, unde veți găsi păreri pertinente despre ce înseamnă să fii traducător.

Cum a ajuns Hamnet la tine și când ai știut că vrei să o traduci?

Hamnet mi-a fost propusă de Bogdan-Alexandru Stănescu, directorul editorial al editurii Pandora M și coordonatorul noii și impresionantei colecții Anansi. World Fiction, pentru care mai tradusesem Jurnalul unui librar, de Shaun Bythell. Cartea tocmai fusese nominalizată la Women’s Prize for Fiction, așa că am fost tare curioasă s-o citesc. M-a cucerit cu stilul și cu povestea și am fost onorată să fiu eu cea care o va traduce.

Ce te-a impresionat cel mai tare: povestea, stilul scrierii, personajele?

Era prima carte de Maggie O’Farrell pe care o citeam (între timp, mi-am pus pe listă încă două cărți de-ale autoarei) și mai întâi m-a atras subiectul: Hamlet e printre preferatele mele din piesele de Shakespeare. Apoi, pe măsură ce citeam, m-a cucerit stilul ei, fiindcă mi s-a părut foarte cinematografic, e ca și cum o cameră ar urmări de aproape toate gesturile personajelor, care vorbesc pentru ele. Dau ca exemplu chiar scena de început: simți îngrijorarea băiatului pentru sora lui bolnavă din înfrigurarea cu care caută un adult care să știe ce să facă, dar în același timp nu ești lăsat să uiți că e doar un copil și că atenția îi este distrasă ușor. Mama, Agnes, este personajul de care m-am atașat cel mai mult, fiindcă are o aură mistică și este atipică pentru lumea în care trăiește, iar gama ei de trăiri este foarte complexă.   

În grădina casei de la țară

Cât timp ți-a luat ca să o termini? 

Cred că am lucrat vreo trei luni la ea, dar, așa cum am mai spus, eu nu fac doar traduceri literare, așa că nu am lucrat exclusiv la traducerea ei în perioada cu pricina.

Ai nevoie de lecturi suplimentare atunci când traduci o carte, care să te ajute să înțelegi mai bine un context, un personaj? A fost cazul la Hamnet?

De obicei, orice carte pe care o traduc conține diverse referințe – culturale, istorice, sociale etc. – și, în munca asta de cercetare de termeni, de concepte, de nume sau mai știu eu ce, ajung să citesc tot felul de materiale ajutătoare. Pentru Hamnet, de exemplu, am citit despre tatăl lui Shakespeare și rolul pe care l-a jucat în comunitatea sa, despre moda din vremea aceea și diversele articole de îmbrăcăminte, ca să mă asigur că le traduc corect, despre tăbăcărie și plante, despre ciuma neagră și, bineînțeles, am recitit pasaje din Hamlet.   

Chiar te învață traducerile să fii umil (spui tu asta undeva)? Ce lecție ți-a oferit Hamnet din acest punct de vedere?

😊 Probabil într-unul din articolele de pe blog am spus asta și e adevărat, cel puțin în cazul meu, fiindcă, așa cum povesteam mai sus, cu fiecare carte pe care o traduc învăț câte ceva. Atunci când citești pur și simplu, ești tentat să treci mai ușor peste diverse referințe sau detalii, fiindcă cel mai mult te interesează acțiunea, dar când traduci și te documentezi despre ele, ți se întipăresc altfel în minte.

Ca traducătoare, nu pot să zic că fac ceva mecanic, repetitiv, pe care ajung să-l stăpânesc la perfecție; fiecare text e nou și-mi pune probleme noi, la care trebuie să găsesc soluții adaptate la situația respectivă. Uneori merge ușor, degetele zburdă pe tastatură, alteori rămân blocată câte jumătate de oră la o frază. Uneori îmi vin idei seara, când mă bag în pat, sau când citesc cu totul altceva, pentru plăcerea proprie. Traducerea rămâne undeva în fundal în orice aș face și rotițele se învârt în continuare.  

În plus, în meseria asta, rezultatul muncii e profund personal și subiectiv: același text poate fi tradus foarte diferit de altcineva, poate mai bine, poate mai puțin bine, dar cu siguranță altfel. Așa că, din punctul meu de vedere, umilitatea asta a traducătorilor nu înseamnă altceva decât respect pentru o meserie care ne învață permanent despre lume – istorie, cultură, societate etc. – și despre noi înșine – cum simțim stilul, cum alegem o anumită exprimare, cum rezolvăm o anumită problemă -, și modestie, pentru că ce facem noi e doar să oferim lumii o variantă posibilă, nu deținem vreun adevăr absolut.

Și ca să revin la Hamnet, lecția – valabilă, de fapt, pentru orice traducere – este că trei perechi de ochi sunt mai bune decât una singură. Redactarea făcută de Domnica Drumea, cu care am lucrat de multe ori, și de Alin Croitoru a fost foarte atentă și inspirată și, dacă vă place cum sună Hamnet, este în egală măsură și meritul lor. 

Mihaela la Bookfest 2019

Știm cu toții că, fără traducători, multe cărți ar rămâne necunoscute cititorilor din România. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, munca traducătorului e minimalizată. Cum te împaci personal cu asta?

Sigur, e o situație care ține de comunicare. Sunt edituri care invită traducătorii la lansările de carte (Humanitas, de exemplu), care menționează și dau cuvântul traducătorilor în comunicările din social media (Pandora M, Art), care pun numele traducătorilor pe copertă (colecția Endorfiction de la Vellant). Editura Litera, care înainte nici măcar nu trecea numele traducătorilor pe site, la detaliile despre carte, acum a remediat această eroare și, mai mult, a creat o rubrică dedicată pe blog, „Cuvântul traducătorului”. ArtLit, Asociația Română a Traducătorilor Literari, a organizat diverse evenimente și a avut mai multe inițiative menite să crească vizibilitatea traducătorilor, cum ar fi „O traducere pe săptămână”. La Cărturești există „Raftul traducătorului”. Deci cred că lucrurile încep să se schimbe în bine.

În principal, schimbarea de percepție trebuie să se producă în rândul celor care scriu și vorbesc despre cărți și, prin intermediul lor, în rândul publicului larg. Dacă ar deveni o obișnuință ca, la fiecare recenzie de pe blog sau vlog, la fiecare articol de ziar sau revistă culturală, la fiecare anunț din partea unei edituri, să se precizeze și numele traducătorului, atunci cititorii ar deveni poate mai receptivi la ideea că cineva a intermediat între autor, care nu a scris direct în română, și cartea pe care o țin ei în mâini.

Personal, am încercat să vorbesc cât mai mult despre traducere și traducători (inclusiv pe blogul meu, Jurnal de traducătoare – iată un exemplu aici) și știu că am reușit să schimb măcar câteva percepții. Acum sunt oameni care, la fel ca mine, când iau în mână o carte sau când află de o nouă apariție editorială, se uită și la numele traducătorului. 

Ai tradus și Oameni normali și, având în vedere că romanul a fost ecranizat, ai simțit cumva că munca ta la această carte a fost mai vizibilă decât la altele?

Oameni normali, de Sally Rooney, nu este singura carte tradusă de mine care a fost și ecranizată. Mai sunt: Fata dinainte, de J. P. Delaney (colecția Buzz Books de la Editura Litera), Unde ai dispărut, Bernadette?, de Maria Semple (Litera), cu Cate Blanchett și Billy Crudup, Arșița, de Jane Harper (Editura Trei), Trei destine împletite (Editura Trei), pe care autoarea, Laetitia Colombani, scenaristă la bază, a adaptat-o și pentru cinema, Cât de greu poate fi, de Allison Pearson (Polirom), adaptată pentru televiziune, iar Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter (Pandora M), a fost pusă în scenă cu Cillian Murphy.

Sigur, de câte ori aud de câte o ecranizare, mă bucur, pentru că, de obicei, dacă oamenilor le-a plăcut filmul, sunt curioși să citească și cartea. Iar în lupta asta dintre carte și film, de cele mai multe ori cartea se dovedește mai complexă și mai ofertantă.     

Ce înseamnă o traducere bună și ce înseamnă una proastă? Cum își dă seama un cititor neexperimentat ce fel de traducere are în mână?

Dacă te poticnești când citești o frază și trebuie să o reiei ca să o înțelegi, dacă recunoști sintaxa din limba sursă sau diverse expresii traduse cuvânt cu cuvânt, dacă, în general, textul nu curge frumos, lin, natural, ci te zgârie pe alocuri, atunci traducerea ar fi trebuit îmbunătățită.

Dacă, dimpotrivă, uiți că ții în mână o traducere și ai impresia că autorul ăla a scris direct în română, atunci traducătorul și-a făcut treaba.

Cărți traduse de Mihaela

Știu că susții ideea de a avea o altă activitate, pe lângă aceea de traducător, care să asigure venituri constante. Tu ai o astfel de activitate?

Se știe, cred, că tarifele pentru traducerile literare sunt mici și că e foarte greu să trăiești decent în România exclusiv din asta. De altfel, de câte ori în spațiul public apar nemulțumiri legate de calitatea traducerilor, apare cineva care dă verdictul „Traducătorii sunt plătiți foarte prost, de asta nu-și dau interesul.” Pe mine mă îndurerează foarte mult ștampila asta aplicată pe fruntea tuturor traducătorilor, pentru că este o generalizare care jignește mulți oameni competenți și dedicați care fac meseria asta cu simț de răspundere în ciuda condițiilor financiare.

Eu am ajuns la traducerile literare după câțiva ani de traduceri specializate (financiare, juridice, marketing etc.), așa că am mers în paralel cu ele. Din fericire, e un echilibru bun, deși sunt momente în care îmi doresc să am mai mult timp pentru cele literare sau să pot, la un moment dat, să fac doar asta.

Ai nevoie de pauze între două traduceri sau poți trece fără probleme de la una la alta?

După fiecare traducere predată, îmi spun că gata, iau o pauză, dar nu mă ține prea mult. Ba, de multe ori, încep cartea următoare în aceeași zi. Curiozitatea și entuziasmul înving de fiecare dată dorința de odihnă. S-a întâmplat și să lucrez la două traduceri în același timp, ceea ce nu recomand, deși uneori poate fi reconfortant și chiar binevenit să schimbi registrul și subiectul ca să poți reveni la prima traducere cu o privire mai proaspătă. 

Ai tradus și romane, și cărți pentru copii, și cărți de psihologie, ai făcut chiar și traduceri financiare. Totuși, cu care din ele te simți mai confortabil?

Cred că prefer ficțiunea, în general, pentru că îmi satisface nevoia de creativitate. Când încă nu făceam traduceri literare și mă luptam de dimineață până seara cu rapoarte, decizii, fișe de produs și tot felul de documente oficiale, îmi închipuiam că până și în contracte exista o poveste, în care părțile contractante erau personajele, iar clauzele, elemente de intrigă, și așteptam secțiunea de semnături ca pe un mare deznodământ.

Și pentru că veni vorba de confort, care sunt condițiile în care traduci cu cel mai mare spor? 🙂

De când cu pandemia, m-am retras la casa de la țară și mi-am luat pisică, așa că parcă și frazele curg mai bine când e cald și pot să lucrez în curte, sub boltă, Luna toarce în brațele mele, iar câinele, Ursică, stă tolănit la picioare.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *