Simona Preda: Sunt un om pentru care zâmbetele copiilor mei și privirea omului de lângă mine sunt sursa fericirii și a frumuseții

10 iunie 2021 de  Oana Borviz    

Pe Simona Preda o știți ca istoric și critic literar („Regina-mamă Elena, mariajul şi despărţirea de Carol al II-lea” este doar una dintre cărțile instorice semnate de ea), jurnalist cultural și coordonator de proiecte online (semndincarte.ro). Dar ea este și autoare de filme documentare („Copilăria în comunism“; „Personalitatea Reginei-Mamă Elena“), artist iconar și, mai nou, scriitoare.

A lansat de curând, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană a editurii Litera, primul ei roman, „Cabinetul albastru“, o carte scrisă în zona psihanalizei, cu substraturi filosofice și umor de calitate; o carte despre memorie și despre căutare de sine, despre obsesii și descătușări sufletești. 

În miezul poveștii se află o femeie care ajunge, cu ajutorul terapiei, să-și rememoreze trecutul și să-și reconfigureze prezentul. E frumos scrisă, are personaje credibile și un ritm care te îndeamnă la visare. Trebuie să știți că, inițial, această carte a existat sub formă de eseuri, ea devenind ceea ce este acum după ce Doina Ruști (coordonatoarea colecției) a văzut în manuscris forța unui roman. Despre cum s-a născut „Cabinetul albastru“, despre ce înseamnă pentru un istoric să scrie ficțiune, despre lucrurile care contează cu adevărat în viață mi-a destăinuit câte ceva Simona Preda în interviul de mai jos. Și, deși nu se consideră un om înzestrat cu simțul umorului, vă veți da seama chiar din acest interviu că Simona Preda se înșală:)

Romanul a fost scris pe baza unei schițe ce a stat mult timp într-un folder. Cât de diferită e forma finală de acea schiță?

Inițial era într-un stadiu de mici eseuri, un fel de gânduri despre București,  despre pictură, despre religie și despre relațiile dintre oameni. Nu erau legate într-o poveste, nu aveau un liant. Ce au venit ulterior ca fire conducătoare au fost cele câteva idei pe care am și construit, de altfel, întregul roman, respectiv: ideea albastrului din cabinetul de psihanaliză, ideea poveștilor de iubire și cea a cailor orbi. Comparând, aș spune că există o diferență, pentru că nu am fost genul de autor care s-a așezat la masă și a început sistematic, ordonat și disciplinat să scrie un roman pornind de la prima pagină.

Am recunoscut în roman detalii care țin de viața ta (faptul că pictezi icoane, așa cum face protagonista, că ai fost bolnavă, așa cum e ea). Este acest roman o parte din tine și din ceea ce ai trăit până acum (experiențele din liceu, iubirile, prieteniile, relația cu bunica)?

Câteva aspecte comune cu biografia mea există. E adevărat că și eu pictez icoane – deși, sincer, n-am mai pictat de mulți ani – că am trecut prin probleme de natură medicală și că sunt, la origini, o provincială. Și tot adevărat este că anumite persoane din trecutul meu mi-au inspirat anumite personaje din roman, că anumite locuri pe care le-am văzut cândva mi s-au părut cele mai potrivite în descrierile din text. Dar – deși este scris la persoana întâi și există similitudini de biografie – cartea mea nu este un jurnal, este ficțiune. Referitor la familie, din toată povestea aș selecta doar imaginea bunicului, singura care pleacă de la realitate. Da, am avut un bunic cu origini ucrainene, care cânta la muzicuță și care mi-a fost foarte drag. 

Sursă foto: Editura Litera

Cartea conține multe elemente de psihologie, psihanaliză, filozofie. Te-ai documentat special în acest sens sau ele sunt rodul studiilor tale universitare, al lecturilor etc.?

Am ales să scriu în această zonă a psihanalizei, a speculației de natură filosofică, a religiei poate și pentru că am scris mulți ani cărți de istorie în care mecanismul de lucru și de interpretare era complet diferit. Libertatea studiului de document este limitată de interpretarea critică a surselor, deci prea mult loc de speculație nu există. Prin comparație, literatura, ficțiunea, mi-a dat posibilitatea să mă joc, să speculez, să imaginez situații, să mă întorc în timp fără teama unor inadvertențe și fără să fiu obligată să coroborez documente. Pe de altă parte, background-ul meu universitar are la bază studii de artă și de filosofie, deci scrierea acestui roman nu a fost în sine o evadare din domeniu. Dimpotrivă. M-am „jucat cu jucăriile pe care le cunoșteam“.  Pentru partea de psihanaliză da, recunosc faptul că am citit niște studii referitoare la mecanismele subconștientului…

Suntem ceea ce am crezut că am uitat, scrii la un moment dat în carte. Tu ai aflat ce ești, Simona?😊 

Dar de ce îmi adresezi întrebarea aceasta zâmbind? 😊 – pentru că maschezi sub o cochetărie faptul că știi că este întrebarea cheie a interviului, singura care, poate, mă pune, într-un fel, în dificultate? Da, am aflat ce sunt, am aflat destul de târziu, recunosc, dar face parte, probabil, din parcursul nostru, al fiecăruia dintre noi. Știu că m-aș putea lipsi de studii, de cărțile scrise, de titlul de doctor, de articolele publicate și, în general, de toată implicarea mea din zona culturală și de tot ce am și aș fi în continuare tot eu, un om banal, în lume. Dar nu m-aș putea lipsi de iubire, sunt un om pentru care zâmbetele copiilor mei și privirea omului de lângă mine sunt sursa fericirii și a frumuseții și fără această sursă aș fi un om incomplet.  

Cabinetul psihologului din roman este albastru. De ce ai ales culoarea asta și, pornind de aici, de ce acest titlu?

Albastru este o culoare care nu îmi place, sau mai degrabă mă intrigă. Am încercat să îmi explic probabil mai întâi mie însămi această repulsie tocmai speculând pe seama ei. Apoi mi-am dat seama că poate fi un liant al romanului și în felul acesta a devenit un suport al firului narativ, un artificiu literar, o tehnică de construcție, un drum de parcurs. 

Ai fost vreodată într-un cabinet de terapie? 

N-am fost și dat fiind că nu am intenționat o documentare pentru vreun studiu nonficțional, nici nu am simțit nevoia să merg, tocmai pentru a nu fi tentată să suprapun imaginația mea pe realitatea pe care aș fi văzut-o acolo. Doamna G. e ficțiune pură. Inelul ei verde însă, l-am zărit cândva pe niște degete fine. 

Cum te-ai simțit scriind ficțiune având în vedere că tu semnezi în general cărți de istorie?

Bine, liberă. Ca un copil în magazinul cu jucării. M-am jucat, am speculat, m-am amuzat, m-am întristat, m-am autoironizat, m-am îndopat cu fondante și la sfârșit am zâmbit și am ieșit obosită și încântată. 

Sursă foto: Facebook

Relația viață-moarte e foarte pregnantă în carte. Tu, personal, cum o simți în viața de zi cu zi?

Din momentul în care suntem conștienți de noi în lume, conștientizăm și faptul că trecerea noastră e limitată. Nu problematizez pe tema asta, nu mă trezesc gândindu-mă că poate fi ultima zi a vieții mele, evident că la un moment dat se va întâmpla, dar nici nu mă stresez că fotografia și epitaful nu vor fi cele pe care le-aș fi ales eu… O iau ca pe un firesc. Studiind istoria, cred că aș putea spune că m-am ocupat numai de morți. 😊 Mă bucur însă de ceea ce am și consider că viața este o minune, un dar de la Dumnezeu și cu cât trecem mai onest prin ea cu atât îl onorăm mai frumos pe Creator. Ca să citez din roman, moartea oricum vine, dar viața e bine și e frumos să fie petrecere întru slavă, și nu parcurgere detașată…

Sincer, pentru că știam parcursul tău de până acum (de istoric și de critic) nu aș fi crezut că romanul are umor. Dar are și e unul tare bun. Este umorul terapeutic pentru tine? 

Mă bucur că spui asta. Ești cititorul subtil și rafinat pe care mi l-am dorit și îți mulțumesc pentru atenția lecturii! Ced că da, ai dreptate, umorul uneori poate fi și o formă de terapie, sau o cale a ei. Dar nu mă consider un om înzestrat cu simțul umorului, deși mi-aș fi dorit să fiu. E mai ușor de vehiculat cu sarcasmul și ironia. Umorul pur e rar. Să faci un om să râdă sau măcar să zâmbească sincer (nu condescendent, nu din curtoazie, amabilitate sau din galanterie) mi se pare o formă de putere. Una subtilă și invincibilă, cu care poți manipula uneori inconștient de carisma pe care o ai. Când râzi ești deschis, ești vulnerabil, ești onest, ești în întâmpinarea empatiei și nu poți râde decât de ceva ce înțelegi. Mă rog, nu vorbim de situația în care se împiedică cineva, face o figură schimonosită și înainte chiar de a-i sări în ajutor te pufnește râsul…

Memoria are rol de cinste în roman. Ce relație ai tu cu amintirile și cu trecutul, în general?

Ce-am fi noi fără memorie? Nu poți trăi în afara ei – ca om situat coerent în lume. Bineînțeles, atât timp cât situația (medicală sau biologică) îți permite.  Nu cred că am vreo relație diferită – poate probabil aș putea specula mai mult referitor la importanța ei dat fiind că am niște studii în istorie – dar eu, ca persoană în lume, mă comport și sunt la fel ca restul. Mă bucur de întâlnirile pe care le-am avut și care m-au format, de locurile în care am fost, încerc să găsesc explicații posibile la gesturi și atitudini pe care le-am avut cândva…

Sursa foto: Facebook

Cum reușești să te împarți între scris și familie? Când și unde scrii cel mai bine? 

Greu. Trăiesc o permanentă stare de „vinovăție”. 😊 Și această stare de „vinovăție“ le dă dreptul celor pe care îi iubesc să-și negocieze libertatea. Or, libertatea lor presupune țărmul mării. Și atunci simulez o concesie, deși știu (și știu și ei) că marea e locul în care scriu cel mai bine. Deci, pe undeva, o instanță supremă are grijă de scrisul meu. Când? – pentru un plus de sinceritate, aș recunoaște că scriu ficțiune și în cap, aiurea, mergând pe stradă, sau cu ochii în rapița de lângă autostradă sau spălând vase, pentru că n-am disciplina scrisului. Unde? – am un loc preferat, e un balcon vechi din Nessebar de unde, printre frunzele de smochini se văd pescadoarele sosind în rada portului. Cum de unde îmi dau seama că sunt pescadoare? După puzderia de pescăruși care le însoțesc. Delfinii îi văd sărind abia când se mai apropie vasele. Dar, revenind, „Cabinetul albastru” a fost scris în București. Cu multe fondante alături… 

Ce zic copiii tăi că au o mamă scriitoare? 😊 

Anastasia a spus că, dacă nu m-ar iubi, probabil că ar oscila între admirație și indiferență. Dar dat fiind că mă iubește, ia scrisul  (și pasiunile mele în general) ca fiind un tot. Iar Sofia a spus că da, e bine, e frumos, dar de ce nu scriu și cărți pentru copii…

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *