Filme pe care le-am devorat în 2020
30 decembrie 2020 de Oana Borviz •
Nu că aș fi vrut să fac un bilanț al filmelor bune din 2020, dar au fost câteva pe care le-am devorat anul trecut și mi-am dorit să împărtășesc cu voi câteva impresii despre ele. A fost un an greu de dus, cu nervi întinși la maximum și cu frici noi, cu stat mult în casă și cu puțină socializare. Eu personal, am avut multe stări de claustrofobie de care nu am putut să scap decât jucându-mă cu copiii mei, citind și uitându-mă la filme.
Așa am ajuns să văd mai multe filme decât mi-aș fi imaginat, diferite ca gen și abordare (am văzut până și seria de scurtmetraje „Homemade“, despre experiențele trăite de cineaști cunoscuți în perioada de izolare cauzată de epidemie), care mi-au mers la suflet. M-am rezumat la cinci dintre ele, pe de-o parte pentru că, în general, nu-mi plac listele lungi, iar pe de altă parte, pentru că am vrut să le numesc pe cele care lucrează intens în mine, chiar și acum, după ce a trecut ceva timp de când le-am văzut.
The Queen’s Gambit
Nimeni nu s-ar fi gândit că un film despre o fată orfană care ajunge să joace șah profesionist va deveni cea mai vizionată serie de pe Netflix. Dar iată că serialul „The Queen’s Gambit“ conduce topul cu cele mai urmărite seriale din istoria Netflix, acesta fiind urmărit de 62 de milioane de utilizatori în primele patru săptămâni de la lansarea din octombrie.
Filmul o are în centru pe Beth Harmon, o fată orfană de la sfârșitul anilor ’50, care învață să joace șah cu portarul orfelinatului și care ajunge să domine lumea șahului, după ce îi învinge, rând pe rând, pe marii campioni ai lumii. M-a cucerit, ca pe mulți alții, prin interpretarea magnetică a Anyei Taylor-Joy, prin povestea fetiței care, aparent fără nici o șansă în viață, a reușit să-și depășească traumele și să-și transforme visurile în realitate, prin frumusețea și noblețea șahului, prin calmul și inteligența din privirile jucătorilor, prin concurența echitabilă a jucătorilor, prin muzică și vestimentație.
Am scris detaliat aici despre punctele forte ale filmului.
Rita
„Rita“ este un serial danez care a avut premiera pe Netflix în 2012, dar pe care eu l-am descoperit abia anul acesta, când a fost lansat cel de-al cincilea și ultimul sezon. M-a prins de la bun început: personajele sunt credibile, are umor cu carul, pune în scenă situații de zi cu zi, arată viața din școlile daneze, prezintă adevărul din mai multe persective, insistă pe puterea neconvenționalului.
Personajul central este Rita (interpretată atât de frumos de Mille Dinesen, o actriță pe care o voi urmări de-acum încolo), mamă a trei copii și profesoară nonconformistă, care se îmbracă în blugi și cămăși cadrilate, care fumează și înjură, dar care găsește mereu căi de a înțelege copiii, de a-i sprijini în ceea ce fac, de a-i învăța să descopere partea bună a lucrurilor.
Ea discută fără rezerve despre sexualitate, despre sarcina în rândul adolescentelor, despre divorț și viață monoparentală, despre consumul de droguri, boli mentale, problemele comportamentale, xenofobie și agresiune. Rita este profesorul cool care nu se teme să rostească adevărul, oricât de dureros ar fi el, și care le deschide ochii copiilor (de multe ori și adulților) spre un viitor pe care nu-l puteau nicicum întrezări.
Am scris despre ce mi-a plăcut la acest film și aici.
Ma Rainey’s Black Bottom
Regizat de George C. Wolfe (regizor de teatru recompensat cu premiul Tony în 1996 pentru musicalul „Bring in ‘da Noise/Bring in ‘da Funk“) și produs de Denzel Washington, filmul e o poveste amară despre blues, nedreptate socială, rasism, exploatare comercială și artă ca mod de a exista. Dar e atât de frumos făcut, cu o cromatică impecabilă, cu o tensiune bine construită, cu un crescendo al emoțiilor care nu te poate lăsa rece.
Subiectul ar putea părea banal – o zi de înregistrare într-un studio muzical din Chicago-ul anilor 1920 -, dar „Ma Rainey’s Black Bottom“ este mai mult decât atât, este despre puterea blues-ului, despre ambiție și inventivitate, despre umilință și curaj, despre vieți strivite de alte vieți. Povestea crește în jurul unui personaj colosal – Ma Rainey, una dintre primele cântărețe afro-americane profesioniste de bules și printre primele care au înregistrat blues – dar ea are multe ramificații și substraturi care te poartă prin istoria afro-americanilor și a muzicii blues.
Viola Davis (care, apropo, e de nerecunoscut în rolul lui Ma) și Chadwick Boseman (regretatul actor care îl interpretează pe trompetistul lui Ma) sunt surprinzători în rolurile antagoniste: marea doamnă a bluesului luptând pentru respect într-o lume a albilor și tânărul ambițios și nerăbdător care vrea să ajungă prin orice mijloace sus de tot.
The Great
Vă aduceți aminte de „The Favorite“, al grecului Yorgos Lanthimos, ce prezenta pentru prima dată viețile unor figuri istorice ca pe niște comedii sexuale șocante?
În același stil a fost creată și miniseria „The Great“ (Hulu), o abordare satirică a ascensiunii împărătesei Ecaterina cea Mare, de la prințesa germană naivă la cea mai cunoscută femeie din istoria Rusiei.
Plin de intrigi, sex, anacronisme, exotisme, „The Great“ construiește un tablou detaliat al secolului al XVIII-lea rusesc, cu viața găunoasă de la Curte, cu femei care nu știu să citească și bărbați care se distrează aruncând unii în alții cu fructe, cu un împărat nebun, răsfățat, impulsiv și crud, copilăresc și vulnerabil, sexy și mercurial, care conduce țara în cel mai haotic mod cu putință (Nicholas Hoult).
Filmul te ajută să o descoperi, dintr-o perspectivă amuzantă și bizară, pe Ecaterina ce Mare (de unde și titlul), cea mai iubită și longevivă conducătoare a Rusiei, interpretată aici de Elle Fanning („Maleficent“, „The Beguiled“), o actriță dramatică care nu a avut prea multe șanse până acum să-și arate calitățile de comediant. În „The Great“, ea este centrul: prostuță, pasională, vulnerabilă, ridicolă, analitică, în orice ipostază s-ar afla, e perfectă.
The Witches
Am văzut că nu mulți critici de film au avut cuvinte de laudă pentru filmul ăsta, reproșându-i diverse lipsuri, dar pentru mine a fost o surpriză plăcută și un motiv bun de împrietenire cu romanele lui Roald Dahl. Adaptat de Robert Zemeckis („Forrest Gump“, „O poveste de Crăciun“) după romanul cu același nume al lui Dahl, filmul are de toate: culoare, suspans, umor, magie. Totul se petrece în America anilor 1960, în jurul lui Charlie, un băiețel rămas orfan după ce părinții mor într-un accident de mașină și care, după ce-l ia în grijă bunica lui, se trezește prins într-o vânătoare de vrăjitoare.
Costumele fastuoase create de Joanna Johnston („Al șaselea simț“) sunt un deliciu, iar designul pretențios, creat de Gary Freeman („Maleficent“), este de nota 10. Marea Vrăjitoare este formidabilă în interpretarea lui Anne Hathaway (și în varianta ei umană, de femeie frumoasă și stilată, și în varianta de vrăjitoare cu o gură mare cât fața ei). Iar bunica lui Charlie e fermecătoare în interpretarea magneticei Octaviei Spencer. Am mai scris despre film aici.
