„Vrăjitoarele“ sau cum a interpretat Robert Zemeckis cartea lui Roald Dahl

27 noiembrie 2020 de Oana Borviz  Oana Borviz    

De câteva zile bune mă uit doar la fantasy-uri, pe de-o parte pentru că asta fac de fiecare dată înainte de sărbătorile de iarnă, pe de altă parte pentru că mă ademenesc micuții mei, care vizionează, mai nou, doar filme de genul ăsta. „Vrăjitoarele“ („The Witches“), proaspăt lansat pe HBO Max, a picat la fix și mi-a plăcut chiar mult, în ciuda câtorva cronici pe care le-am citit și care dezaprobă lipsa lui de profunzime.

Niciodată nu am spus și nu voi spune că mă pricep la filme – atunci când se întâmplă să scriu despre câte unul, o fac pur instinctiv și doar dacă m-a impresionat în vreun fel -, așa că nu voi combate în nici un fel criticile aduse acestei adaptări, voi spune doar de ce mi-a plăcut.

De la carte la film

Cărțile lui Roald Dahl sunt foarte frumoase dar au un ton destul de întunecat, care nu m-a ajutat niciodată să le devin fan. În schimb, mi-au plăcut aproape toate filmele adaptate după romanele lui: „Charlie și fabrica de ciocolată“, „Marele Uriaș Prietenos“, „Matilda“, iar acum Vrăjitoarele, unde regizorul Robert Zemeckis – care e un maestru al comediilor dark („Tinerețe veșnică“), al dramelor epice („Forrest Gump“) și al horrorului („O poveste de Crăciun“) – a reușit să îndulcească cruzimea cu un umor teribil.

Știți povestea: un puști de vreo șapte anișori află de existența vrăjitoarelor și de ura lor pentru copii și începe să le vâneze înainte ca acestea să transforme toți copiii în șoricei. Zemeckis a schimbat orașul Bournemouth din anii 1980 cu Alabama anilor 1960, unde Charlie (interpretat de actorul de culoare Jahzir Bruno) trăiește trauma pierderii părinților. Are însă noroc cu o bunică pe cinste (interpretată fabulos de Octavia Spencer), care-l ia în grija ei instruindu-l, nu doar cum să facă față vieții palpabile, ci și celor nevăzute.

Acțiunea se petrece, în mare parte, într-un hotel de lux, unde bunica își duce puiul tocmai pentru a-l proteja de spiritele malefice dar tocmai aici și-au găsit și vrăjitoarele (deghizate în mari doamne ale societății) să se întrunească pentru a pune la cale un plan de nimicire a copiilor. 

Horror-ul lui Dahl îndulcit de umorul lui Zemeckis

Atmosfera dark e îmbrăcată în nuanțe comice care face ca fiecare personaj să fie fermecător. Dintre toate, însă, Marea Vrăjitoare (adusă la viață de Anne Hathaway) are un magnetism de neegalat. Dacă ați văzut filmul lui Nicolas Roeg, din 1990, știți că personajul Anjelicăi Huston era un coșmar de neuitat, mai ales în varianta demonică, de monstru nebun și negru, ce vorbea cu accent german și își numea pisica Liebchen. 

Ei bine, văjitoarea lui Hathaway e frumoasă, stilată în varianta ei umană, și de-a dreptul simpatică în varianta de vrăjitoare, cu o gură mare cât fața ei, cu capul lipsit de păr și bubos, cu câte trei degete la fiecare mână și picior. E o ticăloasă amuzantă ce devine amenințătoare doar atunci când își explică planul de a transforma fiecare copil în șoricel (scenele cu zbierete, cu șerpi ieșind din rochie și mâini care se alungesc spre privitor sunt minunate, și datorită interpretării lui Hathaway, dar și a efectelor vizuale, capitol la care Zemeckis este mare inovator).

Designul creat de Gary Freeman („Maleficent“) e fastuos aducându-ți aminte, într-un fel, de „Charlie și Fabrica de ciocolată“, al lui Tim Burton, iar costumele create de Joanna Johnston („Al șaselea simț“) sunt un deliciu. 

Dincolo de toate astea, nu ai cum să nu descoperi substraturile scenariului – care, apropo, a fost co-scris de Guillermo del Toro („Forma apei“) – și care vizează protecția parentală, curajul celor mici, limitele celor mari, identitatea de gen, integrare socială (eroii filmului, care sunt de culoare, caută, spre exemplu, protecție în lumea albilor). 

În mod surprinzător, Zemeckis a păstrat finalul întunecat al poveștii dar l-a îndulcit, evident, cu umor. Pare alegerea perfectă pentru ca filmul să nu-și piardă farmecul până în ultima secundă.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *