Recenzii

„Florile pierdute ale lui Alice Hart“, de Holly Ringland: când te salvează florile

21 septembrie 2020 de  Oana Borviz   •  

Fragment audio din cartea „Florile pierdute ale lui Alice Hart“, de Holly Ringland: când te salvează florile.

Mereu am știut că cel mai bine este să vorbești despre ceea ce te doare cel mai tare. Dar nu mi-am imaginat că despre durere se poate scrie atât de frumos până când nu am descoperit cărți precum cea a lui Holly Ringland, în care cuvintele sunt ploaie de stele și petale de flori, urmă de lovituri pe piele și râs de fericire.

Titlu  •  Florile pierdute ale lui Alice Hart
Autor  •  Holly Ringland

Gen  •  Roman

Numãr pagini  •  292

Anul publicãrii  •  2020
Publicat de  •  Humanitas Fiction

„Florile pierdute ale lui Alice Hart“, cartea de debut a australiencei Holly Ringland (tradusă acum și în română la Humanitas Ficiton) a devenit una din preferatele mele, alături de „Acolo unde cântă racii“, a Deliei Owens, și „Unde pădurea întâlnește stelele“, de Glendy Vanderah. Toate trei sunt debuturile unor femei care au făcut multă vreme cu totul altceva decât să scrie: Owens a fost toată viața zoolog, debutând la vârsta de 60 de ani cu proză, Vanderah a fost ornitolog iar Ringland a lucrat ani la rând într-o comunitate de indigeni din deșertul australian, unde a învățat despre specii de flori. Toate au fost influențate, fără doar și poate, de experiențele trăite în inima naturii și toate, fără excepție, scriu într-un fel atât de special încât ai putea să numești cărțile lor stoluri de păsări, câmpuri de flori, ceruri și ape și suflete. 

Coperta romanului Florile perdute ale lui Alice Hart

Locul în care se vindecă suflete

La fel ca „Acolo unde cântă racii“ și „Unde pădurea întâlnește stelele“, „Florile pierdute ale lui Alice Hart“ este un roman despre violența domestică și despre relații abuzive. Personajul central este, ca și acolo, o fetiță care crește și se dezvoltă cum poate ea mai bine după ce a fost martora și victima atâtor abuzuri în familie, iar natura este cea care, o învață, până la urmă, cel mai mult despre viață și oameni.

Alice este o fetiță crescută la malul oceanului – în peisaje de sare, trestie de zahăr și mult albastru – de o mamă blândă și un tată agresiv. Rămasă orfană la vârsta de opt ani, după ce un incendiu îi mistuie casa și părinții, micuța este spitalizată iar la trezire trăiește șocul celor întâmplate rămânând fără voce. Are însă un salvator, o bunică de a cărei existență nici nu știa, care o ia în grija sa la o superbă fermă de flori pe nume Thornfield unde, după ani, își va recăpăta glasul.

Locul se dovedește a fi mai mult decât un spațiu în care se îngrijesc flori australiene autohtone, și anume unul în care se vindecă suflete (toate femeile de la Thornfield, cărora li se mai spune și Florile, și-au găsit aici refugiu în urma unor traume provocate de violența domestică).   

Limbajul durerii

La această fermă, care nu seamănă deloc cu casa ei de lângă apă, Alice începe să se vindece cu ajutorul florilor, mai exact cu ajutorul unui limbaj al lor, inventat și transmis din generație în generație de femeile din familie. Un limbaj al durerii și al speranței prin care și-au găsit alinare și salvare străbunica, bunica, mama ei (toate, fără excepție, abuzate fizic și psihic de bărbați violenți) dar și multe alte femei cu experiențe asemănătoare.

Violența domestică pusă în relație cu puterea tămăduitoare a florilor este un aspect împrumutat chiar din biografia scriitoarei, care a trăit, ani la rând, în relații abuzive din care nu a reușit să iasă și să se vindece decât cu ajutorul florilor și al scrisului (după mai multe experiențe traumatizante, Ringland s-a mutat în Anglia, unde a obținut un master în scriere creativă la Manchester University și unde a început să cultive flori australiene). 

Asta face și Alice în lungul și istovitorul drum spre vindecare: se înconjoară de flori, le învață denumirile științifice și semnificațiile („Orhideea cu cioc roșu: dorința de a poseda“; „Floarea de flanelă: ceea ce s-a pierdut s-a găsit“; „Crinul de râu: Dragoste ascunsă“; „Arborele de coral cu aripi de liliac: leac pentru inimi zdrobite“), învață să comunice din nou cu ceilalți și să se cunoască mai bine pe sine.

Chiar și așa, dezamăgirile nu încetează să apară și să lase urme adânci (se îndrăgostește nebunește de doi bărbați, în adolescență și la maturitate, care o dezamăgesc profund), însă ceea ce reușește ea să învețe cu ajutorul florilor o va ține departe de bărbați violenți și de un trecut dureros. 

Cântec de revoltă

Oricât de tristă ar fi povestea fetei, cartea e optimistă, încurajând la introspecție și conștientizare de sine, la căutarea libertății și a curajului de a recunoaște valoarea propriilor povești.  

„Florile pierdute ale lui Alice Hart“ este strigătul de revoltă al lui Ringland și al atâtor femei abuzate, cântecul de alinare și de speranță al oricui a înțeles cât de greu dar și cât de imperios este să rupi lanțurile violenței. 

Ajungi să recunoști sunetul acestui cântec printre fraze în care plâng și râd cuvinte, în care flori de tot felul și fluturi monarhi vindecă suflete.

Căci felul de a scrie a lui Holly Ringland este mai mult decât o înșiruire de propoziții și fraze, e ploaie de stele și petale de flori parfumate, e val de mare răcoros și miros de pământ reavăn, e urmă de lovituri pe piele, e râs de fericire. 

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns