Recenzii

„Acul de aur și ochii Glorianei“ de Radu Paraschivescu

8 septembrie 2021 de  Oana Borviz   •  

Deși știam că e unul dintre cel mai bine cotați autori români, deși auzisem de nenumărate ori „Paraschivescu e tare!“, e pentru prima oară când îi citesc o carte. Am ocolit-o mult, așa cum fac eu cu unele cărți și, pentru că traversam o perioadă nu prea bună, aproape că am abandonat-o după primele pagini. Dar m-am întors la ea și a fost o bucurie să-i descopăr povestea.

Titlu  •  Acul de aur și ochii Glorianei
Autor  •  Radu Paraschivescu

Gen  •  Roman de aventuri

Numãr pagini  •  312

Anul publicãrii  •  2021
Publicat de  •  Humanitas Fiction

Cei care-l citiți pe Paraschivescu – „Recviem vesel pentru tata“, „Vitrina cu șarlatani“ și „Fluturele negru“ – știți că unul dintre cele mai mari atuuri ale lui, ca prozator, este plăcerea de a născoci. Iar ce născocește el în „Acul de aur și ochii Glorianei“ (cel mai nou roman al său, apărut la Humanitas Fiction) este o poveste cu doi măcelari deveniți oculiști în Italia secolului al XVI-lea, pe fundalul intrigilor politice, al ciumei și al creațiilor unor artiști precum Shakespeare și Caravaggio. Este o poveste luxuriantă, cu multe personaje și detalii uimitoare, cu intrigă și răsturnări de situație, cu atmosferă tipică epocii. 

În prim plan sunt Durante și Cesare Scacchi, doi frați din satul Preci, cunoscuți ca cei mai buni măcelari, care devin peste noapte oculiști reputați (grație Conciliului al Patrulea Lateran, care le cerea măcelarilor – ”nu de-a dreptul, ci mai pe ocolite, chiar foarte pe ocolite” – să se facă doctori.).  

Extrem de diferiți – „unul se bucura de viață și trăia fiecare zi ca pe ultima, celălalt era cumpătat în toate cele” -, frații Scacchi ajung faimoși pentru priceperea și istețimea lor, într-o epocă în care orice greșeală este pedepsită cu moarte, în care ciuma decimează populația, iar uneltirile de la marile curți sunt la ordinea zilei. Cartea prezintă aventurile acestor frați începând cu viața lor tihnită din Umbria și până la zilele glorioase de care se bucură după ce unul devine medicul Papei Clement al VIII lea, iar celălalt ajunge să vindece ochii reginei Elisabeta a Angliei.

Viața stradală și viața de la curte, teatrul elisabetan (la care nu era permisă prezența femeilor), homosexualitate, viol, uneltiri de tot felul și planuri precum acela de a îndrepta lucrurile dintre Biserica Angliei și Biserica Romei – sunt aspecte pe care Radu Paraschivescu le potrivește nemaipomenit în această poveste în care bărbații se iubesc cu văduvele satului (Cesare cu Carmela Cosenti), cardinalii Papei trăiesc pasiuni interzise (Federico Arpini cu Ottavio Ponterosso) iar supuși de nădejde pun la cale detronări (Andrew Greene, conte de Dunscombe, gândește în cele mai fine detalii îndepăratrea de la tron a Elisabetei). Paraschivescu descrie locuri și obiceiuri, invocă vedete ale vremii (Richard Burbage, prieten al lui Shakespeare și actor vestit al epocii) folosind un limbaj nerecomandat pudicilor, pe care-l îmbracă într-un umor nemaipomenit. 

Autorul pare să-și fi construit personajele din perspectiva unui pictor renascentist, care știe că trebuie să afișeze bogăția și puterea bărbatului, în timp ce pe femeie trebuie să o reducă la un semn decorativ. Exact așa sunt bărbații din roman, pe când femeile (soția lui Cesare, iscoada lui Greene) sunt doar unelte de satisfacere a plăcerii au de realizare a unui plan.

Dar romanul lui este mai mult decât o sumă de evenimente și mai mult decât o galerie de personaje, este o pledoarie adusă ochiului și vederii, acel simț care i-a fascinat nu doar pe artiștii, ci și pe anatomiștii Renașterii. E foarte frumos și cât se poate de inteligent felul în care scriitorul aduce în față aceste perspective: cea a artistului preocupat de ochiul care îți dezvăluie minunile lumii dar și ororile ei, și cea a anatomistului care a învățat enorm despre anatomia ochiului în Renaștere, când medicina devine o adevărată disciplină științifică făcând trecerea de la Evul Mediu cel plin de superstiții la epoca modernă. 

Primul e simbolizat de teatrul elisabetan (un teatru al contrastelor) și de clarobscurul dramatic din picturile lui Caravaggio; al doilea, de saltul pe care cei doi protagoniști ai romanului îl fac de la statutul de măcelar (neștiință) la cel de oculist (știință).

Dar atunci ce înzestrare s-ar cuveni să aibă, spre a fi în stare să le redea oamenilor nu doar vederea, ci și ….cum să-i spun? Se întrebă el….dezvederea? Adică putința de a te întoarce la lucrurile pe care le-ai văzut cu de-a sila, pe care ai fost pus să le privești, și de-a ți le smulge din suflet, la fel cum rupi buruiana de lângă floare. Putința de-a șterge cu buretele tot ce-ai fost nevoit să vezi, în ciuda vrerii tale. Putința de-a umple golurile astfel căscate cu altceva. Cu bucurii de ieri sau de demult. Cu amintiri. Cu întâmplări pe care să le scoți din cuferele minții, să le ștergi de praf, să le ții în lumină și să te îmbeți cu frumusețea lor, cu prospețimea lor regăsită.  

„Acul de aur și ochii Glorianei“ are multe straturi și nuanțe și un fir roșu care-și croiește perfect drumul printre detalii. Scenele sexuale sunt atât de bine construite încât n-ai zice că sunt plăsmuite. Iar umorul e grozav, se râde mult cu o poveste de Radu Paraschivescu în brațe:).

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

2 Comments

  1. Vă mulţumesc pentru investiţia de timp şi mă bucur, chiar mă bucur, că v-a plăcut romanul meu. Riscând să fiu nesuferit, am un singur amendament la cele scrise de dvs.: Federico Arpino se iubea cu Ottavio Ponterosso (un personaj inventat, ca multe altele), nu cu Caravaggio. Vă doresc mult bine.

Lasă un răspuns