Portrete

Un alt fragment din romanul la care lucrez

18 ianuarie 2022 de  Oana Borviz   •  

V-am mai spus că lucrez de multă vreme la un roman inspirat de un detaliu din biografia sportivului Eduard Novak. Am avut multe momente de blocaj și pauze destul de lungi în care nu mă puteam conecta la poveste. Încă nu sunt pregătită să-l termin. Dar îmi stăruie în minte și știu că doar atunci când o să pun ultimul punct o să mă pot apuca, în sfârșit, de altceva:)

Fetița mămăruță

În ziua în care a aflat că unul dintre arși a murit din cauza lui Acinetobacter și Klebsiella (două dintre cele mai agresive bacterii rezistente), Mona i-a cerut maică-sii să-i aducă telefonul și căștile. Avea nevoie de muzică. Avea nevoie de Liam Gallagher, de Mark Lanegan, de Wolf Alice. Și de Edith Piaf. Muzica lor îi calma nervii și îi aducea plânsul, îi lua durerile și o purta departe de patul de spital, de trupul ei defect. Dacă nu mai putea cânta, măcar putea asculta iar dacă nu mai putea trezi emoție, măcar putea să se emoționeze. Focul nu i-a luat chiar totul. Dar acum nu are chef să fie înțeleaptă, vrea să se revolte. Aude tot felul de vorbe despre incendiu, că cineva a dat foc clubului, că a fost o reglare de conturi între două bande de infractori, dar ea știe că a fost doar un accident stupid. Ar fi preferat să fi fost cineva, oricine, cu trup și voce, i-ar fi fost mai ușor. Să urle la el, să-l blesteme, să-l strângă de gât. Dar focul nu are formă, nu poate fi sugrumat și nici măcar călcat în picioare. Nu poate fi îmblânzit decât cu apă, iar ea nu e apă. 

Numele asistentelor, pe care nu le strigă niciodată dar pe care le aude chemate constant de alte voci, i se topesc în memorie, care are acum în stăpânire alte nume, de bacterii și de antibiotice.

Cel mai tare o supără grefele de pe spate și de pe degete care nu s-au prins și au trebuit cârpite cu fâșii translucide prelevate de pe picioare. Chiar și atunci când nu o dor, le simte forma înfiptă în trupul ei de fată-aproape-femeie și ar vrea să le smulgă și să le izbească de pereți. Doar când e Miru lângă ea se împacă cu ele și râde că dragonul de pe spatele ei e mai frumos decât fluturele lui Miru. Dar prietenia Monei cu noua hartă a trupului durează doar 20 de minute pe zi, după care continuă s-o dușmănească până la următoarea întâlnire. 

”Egon!”, a rostit ea într-un vis și maică-sa s-a bucurat că numele a făcut-o să zâmbească. ”Cărăbușul Egon!” i-a venit lui Viki să șoptească amintindu-și-o pe Mona înnebunită după gâzele alea din Bobiță și Buburuză care se certau pe-o cireașă, păzeau floarea soarelui și căutau pălăria ciupercii. Ar fi putut să jure că, dacă într-o zi fiică-sa va vrea să-și facă tatuaj, va fi cu băiețelul melc, cu fetița mămăruță, cu fetița fulgușor sau cu băiatul rădașcă. În nici un caz cu un dragon.

………

Afară erau -15 de grade dar Mona simțea foc înăuntru. Fierbințeala a cuprins-o pe la miezul nopții și nu a lăsat-o, cu toate compresele și cocktailurile de medicamente, decât spre dimineață. Delirul i-a smucit corpul în toate părțile acoperindu-i-l cu broboane de sudoare și redându-l apoi cearceafurilor albe. Viki era acolo, îi răcorea fruntea, mâinile și picioarele cu bucăți mari de pânză împăturită și muiată în apă rece, dar cine s-o simtă în zvârcolirea aceea epuizantă?

Mona era departe, printre crâmpeie de zăpadă, zdrențe de frunze uscate, montagnes russes, dealuri vântoase, casa cu veranda verde. Soarele și adierea vântului au ținut-o mult acolo, sub deal, și în timp ce corpul ei suferea sub povara fierbințelii, Mona râdea la umbra plopului. Mâna ei într-a lui Egon era încă o minune pe lângă multele pe care i le dezvăluia natura iar ea nu mai voia să se întoarcă în camera de spital, ar fi stat acolo, în propria amintire, cu soarele pe umăr și mâna lui peste a ei. 

Sub bandajele albe, pielea i se întinde în toate părțile de parcă nu-și mai găsește loc pe corp. Somniferele nu o ajută aproape deloc. Poveștile maică-sii nu o mai liniștesc. Își dorește din ce în ce mai mult să nu mai fie. Gândul ăsta firav, care s-a ivit dintr-o dată, nici ea nu știe când, și-a făcut drum spre sinapsele ei, tiptil tiptil, s-a cuibărit de-a binelea în căpșorul acela frumos. Ar vrea să înțeleagă ceva din toate astea, dar nu poate. 

După câteva zile, medicii i-au spus că e prea slabă, că nu va rezista. Că trupul ei cedează. Dar Viki știa că bacteriile cu care s-a infectat fiica ei în spital erau cele care îi luau puterile. Cum ar fi putut s-o mai lase în grija unora care i-au operat copila fără să-i facă anestezie și care acum o anunțau că nu are suficientă putere ca să rămână în viață? Cum s-o mai lase acolo unde i s-a deschis articulația mâinii dintr-o greșeală stupidă și unde, după operație, s-a trezit cu zgârieturi pe față și pe antebrațe?

“Mama, nu mai vreau aici!”. Au fost printre puținele cuvinte pe care Mona le-a spus pe patul de spital iar Viki a știut că, deși au fost murmurate în toiul unui vis, însemnau ceva foarte clar. În noaptea aceea l-a sunat pe Vlad, care avea multe cunoștințe, inclusiv medici, și care i-a deschis Monei, câteva zile mai târziu, o ușă spre “șansă”. Nu știa către ce se îndreaptă atunci când s-a urcat în avion alături de trupul imobilizat al fiică-sii, dar nu se putea gândi decât la cuvintele mari, lăbărțate, pe care ea le scria în fiecare iarnă, în stratul mare de zăpadă din grădina bunicii: SPERANȚĂ. Un cuvânt care evadase din creierul ei, credea Viki, pentru totdeauna, dar care acum a ieșit, de sub nu știe ce strat, căpătând consistență și umblând vioi prin celulele corpului ei. 

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns