Portrete

Niciodată nu va mai fi la fel – fragment dintr-un roman în lucru

28 decembrie 2020 de  Oana Borviz   •  

Povestea lui Eduard Novak – fost campion la patinaj viteză care, din cauza unui accident nu a mai putut practica sportul ăsta niciodată, devenind, în schimb, campion paralimpic la ciclism – m-a impresionat atât de tare încât m-am apucat de scris un roman. Am pornit de la accidentul de mașină suferit în 1996, în care și-a pierdut laba piciorului drept, dar în rest – personajele, acțiunile, numele – sunt fictive. Romanul este de câțiva ani în lucru, nu are titlu și încă mai caut finalul perfect:) Până una alta, mi-am făcut curaj să vă arăt un mic fragment!

În momentul impactului, Egon a revăzut chipul de lumină și a auzit vocea care-i cânta, în minte, de ani de zile, un cântec ce avea să devină imnul vieții lui: Nu trebuie decât să te ridici!. Dar Egon nu se putea ridica, ceva îi ținea piciorul într-un fel de amorțeală, ca aceea din visele în care nu poate nicicum alerga. Doar că nu era un vis, iar Egon a înțeles asta după ce maică-sa a aprins lumina anemică din plafonul mașinii și a privit spre piciorul care începea să-l doară din ce în ce mai tare. Până atunci nimeni nu a scos nici un sunet, impactul nu fusese atât de puternic, mașina, care nu avea viteză mare, s-a zguduit puțin când a intrat în parapet. Dar luminița oarbă le-a arătat ceva ce le-a smuls țipete pe care coardele lor vocale nu le exersaseră niciodată până atunci. Jos, lângă bancheta din spate, era numai sânge, parapetul care tăiase pur și simplu ușa mașinii, îi retezase lui Egon laba piciorului drept. Mirosea a citrice iar o voce îi șoptea nu trebuie decât să te ridici.

Ningea atât de frumos, noaptea era aproape albă iar Egon își imagina cum e să fii un fulg de nea. La grădiniță interpretase de cel puțin două ori rolul de fulgușor, total împotriva dorinței lui, el vrând, ca toți băieții, să fie Aladin, Baltazar sau Prințul Fermecat. Se simțea stupid în mantie albă festonată cu vată și garnisită cu un moț pufos în vârful capului. Nu era de mirare că nici o fetiță nu stătea lângă el. Acum ar fi vrut să fie un fulg adevărat, frate bun cu catralioane de alți fulgi, să plutească în aer mult, mult timp până să ajungă pe pământ, unde să se topească, apoi, blând, ca un sărut. Așa, plutind, ar fi ajuns la concursul de patinaj la care trebuia să participe peste câteva zile.

Durerile deveniseră insuportabile. În secundele în care aproape delira, Egon credea că organul afectat e capul și nu piciorul, care-l purtase pe gheață de-atâtea și de-atâtea ori. La spitalul din Luduș au ajuns destul de repede, deși ningea abundent. Ochii lui nu au înregistrat nimic în drum spre camera de operație, în afară de un fluture mic tatuat pe încheietura unei mâini de femeie. Vocea îi cânta suav în ureche, nările mai păstrau încă miros de citrice, picioarele îi alunecau cu exactitate pe gheața sclipitoare. 

S-a antrenat pe patinoarul din orașul lui mic și înghețat până când efectul anesteziei s-a dus iar Egon s-a trezit din vis. Piciorul drept nu-i mai sângera, în schimb crescuse, în bandajele acelea cretoase, cât o movilă; fusese amputat de la gleznă în jos iar acum începea să se infecteze. „Nu e prea bine, puiule!”, auzi el vocea mamei, care încerca să-l liniștească: “Dar nu te panica, găsim noi o cale”. Și calea, bătătorită de zăpadă, care îi dusese în mâinile unui medic specializat în cu totul altceva decât chirurgie ortopedică și, pe deasupra, beat, i-a purtat, după câteva zile, la spitalul din Miercurea Ciuc, iar de-aici – unde un alt medic le-a spus  „Cărați-vă în Ungaria, nu e de noi!” – spre un spital de traumatologie din inima Budapestei.

Un drum al speranței dar și al răvășirii, căci un vis era pe cale să se destrame. Viața, care, până nu demult,  bătea cu forță în corpul lui atletic, devenise dintr-o dată extrem de firavă, un fulg de nea care-l purta de colo-colo, ridicându-l spre cer și lăsându-l, apoi, să cadă violent pe pământ.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns