Portrete

Gheorghe Ciobanu: Eu mă încăpățânez să redau tot ce caracteriza satul de altădată, nu modernisme ca fundițele de la chiloțeii doamnelor

7 februarie 2020 de  Oana Borviz   •  

Cu pictorul Gheorghe Ciobanu am vorbit la telefon într-o dimineață de aprilie, când l-am sunat cu rugămintea de a-mi povesti puțin despre expoziția ”Zi de Paști la iarbă verde”, pe care urma să o deschidă la Teatrul Național I.L.Caragiale din București. A vorbit sincer și relaxat, dar mai ales a vorbit cu patimă despre acea forță magică a satului, de care brusc îmi aminteam și eu foarte bine.

Gheorghe Ciobanu e un pictor naiv, unul care s-a cam supărat la început pentru această denumire, dar care a înțeles cu timpul că nu e de colea să devii un nume fără să fi frecventat o școală de arte. Are 75 de ani și pictează de peste patru decenii. S-a născut într-o familie de țărani în satul Bălțați (județul Iași), unde acum trăiești și creează, a făcut o școală profesională și a lucrat mulți ani ca dulgher. A învățat singur să deseneze și să picteze încercând, greșind, corectând, trăgând cu ochiul la ”florile la Luchian” și la ”carul cu boi al lui Grigosrecu”. Astăzi este cunoscut ca ”cel mai fermecător naiv” iar dacă privești un singur tablou de-al lui înțelegi de ce lumea l-a numit astfel.

Iată câteva din frânturi din ceea ce mi-a zis baci Gheorghe la telefon despre expoziție și arta lui:

Zi de Paști la iarbă verde: Este cea de-a treia expoziție a mea la TNB cu care m-aș cam retrage. Se pupă bine cu decizia patriarhului de a declara anul 2019 an omagial pentru satul românesc (râde). Eu nu pot trăi fără să pictez dar la anii mei nu vreau să mai fac decât ceea ce pot. M-am pregătit pentru momentul ăsta tmp de doi ani și am adus la Bicurești 60 de picturi, 30 de icoane și 10 sculpturi. 

Satul: Satul de altădată dispare ușor dar eu mă încăpățânez să fixez în picturile mele tot ce-l caracteriza cândva, nu modernisme ca fundițele de la chiloțeii doamnelor. În ”Grădina Edenului”, spre exemplu, există un spațiu fantastic în care oamenii trăiesc așa cum i-a lăsat Dumnezeu: goi. În ”Grădina Maicii Domnului”, am redat țara noastră cu tot ce are ea mai frumos. Pictez satul așa cum l-am văzut eu în copilăria mea.

Icoane: Am niște icoane de mare vibrație, cioplite, țărănești cum le numesc eu, fără văxueli, smilgeluiri, cu lemn adaptat la compoziția respectivă, cu teme preluate din Biblie. Fiecare icoană e unică, nu e geometrizată. Am una în care un țăran privește spre cer unde descoperă o ploaie de fluturi din care se înalță Iisus dirijând corul de instrumentiști ce îi reprezintă pe cei 12 apostoli. Mai este alta, ”Pomana de Paște”, în care arăt cum se bucură ortodocșii și catolicii împreună de Paște (eu sunt catolic iar în satul copilăriei mele împărțeam bucuria Învierii Domnului cu ortodocșii). Totul e fantastic în picturile mele. În ”Noaptea Învierii la Biserica Sf. Treime”, turnul bisericii se răsucește după cele trei ființe de deasupra reprezentând Sfânta Treime.

București: Îmi place Bucureștiul, vin mereu cu bucurie aici. Cunosc mulți colecționari iar cu Ion Caramitru, care m-a descoperit ca artist și care simpatizează cu arta naivă, am avut întotdeauna o relație bună.

Fericire: Sărăcia a fost un imbold de a găsi fericirea. Dumnezeu ne-a așezat într-o țară minunată, cu un peisaj fantastic iar eu nu vreau decât să arăt, prin arta mea, toată această frumusețe. Sunt un om fericit și m-am luptat pentru fericirea asta.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns