O carte și o piesă de teatru: „Nu sunt eu“ (Maia Morgenstern)

23 aprilie 2021 de  Oana Borviz    

Pentru că astăzi este Ziua Internațională a Cărții, m-am gândit să răsfoiesc un pic cartea autobiografică a Maiei Morgenstern, „Nu sunt eu“. Nu de alta, dar aceasta stă la baza spectacolului cu același nume, regizat de Victor Ioan Frunză, care poate fi urmărit în această seară, gratuit, pe site-ul editurii Litera, în cadrul evenimentului Noaptea Cărților Deschise. De la ora 19.00!

Cartea e micuță, foarte ușor de parcurs, cu texte mici, datate, ce cuprind mai degrabă impresii despre viață, teatru, iubire și prietenie, dar și povestioare anecdotice cu Maia Morgenstern în copilărie, în adolescență, la maturitate. 

Unele sunt haioase, altele triste, unele sunt melancolice, altele ușor patetice, dar toate fac portretul unui om îndrăgostit de viață și de teatru.

Bănuiesc că asta face și spectacolul „Nu sunt eu“, pe care intenționez să-l văd diseară: o așază pe Maia Morgenstern în mijlocul propriilor amintiri, de unde actrița culege tot ce a fost mai intens pentru ea. 

Apropo, cei care participă la vizionare, primesc un exemplar de carte cu autograf:) Eu îl am deja:) Pentru participare trebuie doar să vă înscrieți aici. Baftă!

Eu am copilărit aici. Pe strada Occidentului numărul 24. Aveam sobe cu lemne. Mama căra lemnele până la etajul doi. Arunca apoi cenușa. În fiecare zi, toată iarna. Vara, mă jucam în curte, cu Gianina. Ne certam pe păpuși și apoi ne împăcam. Sub pom, părinții mei au pus o bancă: o aduseseră din casa bunicilor. Bunicii mei veneau adeseori pe la noi. Pe atunci nu aveam telefon. Nu, nici măcar fix. O strigau pe mama de jos, de la poartă. 

-Nu? Nu ești ovreică? Atunci poate ești jidancă…

Nu știam ce să răspund. Nu cunoșteam cuvântul. Tăceam.

-Morrrrgănștern? Morrrrgănștern?

-Nu! Nu sunt eu! Am răspuns înspăimântată. Nu sunt eu!

În studenție, pe vremea mea, fetele făceau armata. Sâmbăta de dimineață. Și eu am făcut, dar n-am apucat să-mi iau gradul – sublocotenent, mi se pare – că am rămas însărcinată și nu mă mai încăpeau centironul și mantaua. Și chipiul. Și mi-era greu să mă scol dis-de-dimineață.

Eu, veșnic bântuită de dubii, contrazicându-mă tot timpul, niciodată sigură că am luat decizia corectă, răvășită de remușcări, mereu regretând ceva – ori spaima că am făcut pea puțin, ori reproșul că am făcut prea mult.

Sursa: news.ro

În ziua în care am îmbătrânit, am plâns. Un pic. Știu eu de ce.

În ziua în care am îmbătrânit, am obosit un pic. Am respirat greu și m-am rezemat de un copac. Am respirat și am uitat unde am plecat. Și-am râs, nu știu de ce. A fost frumos.

În ziua în care am îmbătrânit, mi-am amintit de mama și de tata. De parcul Cișmigiu. Și de vecinii din curtea alăturată. Și de o fetiță mică, slăbuță și miorlăită. 

În ziua în care am îmbătrânit, am mâncat înghețată pe săturate. Și am cântat cântece franțuzești.

În ziua în care am îmbătrânit, a fost frumos.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.



Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *