Noutãți

Fragment în premieră din romanul ”Apa lacului nu e niciodată dulce” de Giulia Caminito

7 iulie 2023 de  Oana Borviz   •  

Al treilea roman al italiencei Giulia Caminito, ”Apa lacului nu e niciodată dulce” este o poveste intrigantă în centrul cărei stă Gaia, o copilă-adolescentă-tânără dintr-o familie precară care vrea cu orice preț să urce treptele ierarhiei sociale. Dezvoltând trei teme principale – disperarea, viața de provincie și relațiile de familie -, cartea surprinde intensitate brută cu care protagonista trăiește toate transformările în drumul ei de autocunoaștere.

Relații familiale dificile, ciocniri generaționale, tensiuni de tot felul hrănesc această poveste care zugrăvește, în fond, viața socială din Italia contemporană și care amintește de atmosfera întunecată a romanelor Elenei Ferrante. Drumul anevoios, presărat cu neputințe și violențe, pe care-l parcurge această tânără cu părul roșu și pistrui are la bază nevoi umane majore precum iubirea, loialitatea și adevărul.

Câștigător, în 2021, al premiilor Campiello și Strega Off și finalist la Premiul Strega, romanul a fost publicat până cum în 22 de țări, fiind tradus de curând și în română de Oana Sălișteanu.

Mai jos găsiți un fragment oferit de prietenii de la Humanitas Fiction. Spor la citit:)!

Fragment din romanul ”Apa lacului nu e niciodată dulce” de Giulia Caminito

Localitatea încep să o cunosc pe etape, pe perioade, după tot felul de întâlniri: piațetele, piscinele, cotloanele, podețurile de peste pârâiașe, spațiile asfaltate, casele clădite una peste alta din zona veche, piața cheiului, promenada de-a lungul lacului, biserica Collegiata, intersecțiile fără semafor, biblioteca, cinematograful în aer liber, fiecare loc a fost descoperit de mine și aparține unei epoci anume. 

De când am bicicleta și reușesc să o folosesc și pe șosea, sunt numeroase după-amiezile în care traversez tot ținutul de lângă Anguillara și mă vâr printre străduțele din zona rezidențială, trec pe lângă casa abandonată, cobor spre terenurile de fotbal din fața hotelului cu piscină, o fac la dreapta spre drumurile de țară, și de acolo urc din nou, merg de-a lungul malului colinei pe a cărei latură sunt construite niște case galbene și o spălătorie, ies în dreptul cimitirului și trec de el, și de acolo pot să mă decid dacă să intru în partea veche a așezării noastre sau să mă opresc la bibliotecă, să leg bicicleta, să intru, s-o întreb pe doamna Tiziana dacă are ceva pentru mine: eu nu mă aștept ca biblioteca să cumpere noutăți în pas cu librăriile, deja m-am obișnuit cu rafturile umede de la subsol, acolo mă așteaptă pe întuneric toate cărțile mele. 

În lunile mai dure de iarnă sunt unele zile mai luminoase în care îmi pun două perechi de mănuși și trei de ciorapi și ies totuși, străbat toată zona Anguillara, fără să mă abat, și ajung până la lac, atunci încetinesc și pedalez uitându-mă la casele de pe mal, la vilele cu tencuiala acoperită de iederă, la restaurantele care sunt pline duminica, unii vin de la Roma, să mănânce file de știucă la grătar, alții se întind la soarele nu foarte generos, mă uit la bărcuțele trase pe plajă, la pietre, la pene, la țevile de scurgere, la toaletele publice mereu închise, la parapetele unde stau copiii, la promenada adesea plină de vânzători ambulanți cu colierele și vasele lor de teracotă, după care mă reîntorc și refac drumul urcuș, nu mă opresc nici măcar pentru o cafea, ci trec de localul cu jocuri de noroc clandestine și de benzinărie, îi dau înainte gâfâind și, transpirată, risc să mă îmbolnăvesc. 

Doar datorită orelor de plictiseală și zilelor lălăite am reușit să fac ca acest loc să devină și al meu, să nu mă mai simt abia aterizată și rămasă în urmă la capitolul mituri de bază, legende și geologie ale acestui ținut. 

Lumea din comună te ia în considerare în funcție de cât ești sau nu ești de prin partea locului. 

Cei mai iubiți și respectați – în afară de medicii de la casa de asigurări de sănătate – sunt cei născuți în familiile de țărani, acele trei sau patru familii care locuiesc aici de mai multe generații, au pământuri, întreprinderi agricole și manejuri, se ocupă cu vânzarea cu amănuntul a cărnii, uleiului și zarzavatului. 

După care urmează cei care vin de prin satele vecine, pentru că au preferat Anguillara, fiind de prin părțile astea doar de două generații, dar nu au habar de istoria mai veche a ținutului, au învățat denumirile locurilor pe dinafară pentru că așa se numesc ele, dar nu ei au fost cei care le-au dat nume, de regulă sunt constructori și au investit în dezvoltarea localității, care, datorită lor, de la un mic burg a devenit un orășel cu supermarketuri și pompe de benzină. 

Urmează cei care au venit de la Roma, mica burghezie care nu mai suportă haosul orașului, angajați la firme și agenții publice care hrănesc tagma navetiștilor, cei care își trimit copiii încă la școală la Roma, dar locuiesc la țară ca într-o nesfârșită vilegiatură, cei care nu au prieteni de prin partea locului și se plimbă rar pe malul lacului, dar își construiesc piscine în grădină și dau petreceri și fac grătar sub portic sau sub bolta de plante agățătoare. 

Undeva lângă ei ne aflăm noi, cei care am fugit din Roma pentru că a devenit un oraș prea scump, apartamentele noastre sunt departe de lac, trei camere și bucătărie, salonașe mici, dar bine întreținute, o mașină de familie – în cel mai bun caz –, noi muncim mai mult în localitatea noastră, găsim de lucru pe la prăvălii, pe la brutării, la supermarket sau în casele altora, deschidem saloane de coafură și papetării. 

Cei care urmează sunt străinii bogați – nemții, olandezii, englezii –, care au cumpărat casele cele mai vechi, cele mai cocoțate din vechiul burg, și leau restructurat, le-au transformat în Bed and Breakfast sau locuiesc în ele tot anul, unii sunt la pensie, alții au repus în activitate mici prăvălioare de produse artizanale, alții lucrează la Agenția Națională pentru Noile Tehnologii de la Casaccia, sunt biologi, sunt cercetători care văd ce e mai frumos aici: frescele bisericilor, zorii pe lac, săriturile în apă de pe pietre, zăpada dintre drumeaguri; ei însă încep să devină printre cei mai puțin apreciați, niște invadatori, iar lumea cam ia peste picior inițiativele lor culturale, școala de muzică, teatrul, lecturile publice în piață. 

Cei de pe urmă, cei mai puțin iubiți, sunt străinii care vin în căutarea unor munci simple sau care vând ceea ce produc de-a lungul trotuarelor, pentru ei sunt mereu priviri bănuitoare și cuvinte printre dinți. De mai mulți ani în oraș și în preajmă trăiesc familii de străini – polonezi, români, albanezi –, familii cam ca a mea, de oameni care muncesc mult cât e ziua de lungă și care aici au reușit să găsească o cameră cu chirie, sunt zidari, grădinari, femei de serviciu, chelneri, bucătărese, și despre ei se șușotesc tot felul de povești și de cleveteli. 

Multă vreme Agata m-a ținut la curent cu toate nefăcutele „ălora“, dacă se prăbușea acoperișul unui hambar, dacă drumurile erau murdare, dacă pe câmp se muncea mai puțin, dacă se pierdea vreun câine-lup, dacă era periculos să mergi pe afară noaptea, dacă apăreau pe lac sticle de bere plutind era doar vina lor. Una dintre bârfele repetate an de an era despre un român mort pentru că s-a îndepărtat de mal, beat fiind, pe o saltea gonflabilă și sa înecat; lacul s-a răzbunat. 

Aproape un an a durat paranoia Agatei, după ce a aflat că niște bărbați, albanezi se pare, stăteau de planton în fața școlilor gimnaziale și liceelor ca să răpească fetițele, să le urce în dube și să le ducă cine știe unde ca să se prostitueze. De câte ori ieșeam de la școală, ea își lungea gâtul și privea iute în toate părțile, se uita atent la toate furgonetele parcate și fețele necunoscute și mă întreba: Ăla cine e? 

Când i-am povestit asta Antoniei, întrebând-o dacă putea fi adevărat și dacă ne puteam expune unui astfel de risc, ea mi-a răspuns că e o tâmpenie și că o să creștem fricoase, mereu în așteptarea vreunei năluci și incapabile să reacționăm în fața pericolelor reale, a crizelor reale. 

Poate că așa a fost și cu noi copile fiind, am alimentat frici, amplificate de cazurile prezentate public la nivel național, de răpirile și apelurile îndurerate ale părinților, de fetițele găsite moarte în zonele industriale, de coapsele albicioase și slabe ale unor tinere dea lungul drumurilor de țară, constrânse să momească trecătorii, de rulotele întrezărite la marginea orașului, care în mintea noastră erau cuiburile tuturor molimelor și crimelor. 

Eu mă adaptez fricilor celorlalți dacă e nevoie, le-am văzut, și le văd încă, pe colegele mele zbârlindu-se pentru niște prostii, înfiorându-se la primul rânjet sau prima propoziție spusă într-o italiană incorectă, la privirile celor de pe stradă, atunci, exact ca ele, nu răspund în nici un fel, exact ca ele hotărăsc cine e străin și cine nu, cine merită atenție și cine nu. 

După toți acești ani în orășelul nostru se știe cine suntem, existăm în acest loc și suntem salutați pe stradă, ne-am spălat fața și trupul, mai rămân totuși niște pete, încăierările lui Mariano, Carlotta care s-a strangulat, ursul câștigat la proba de tir, dar în rest despre noi nu se bârfește. 

Din această nouă poziție, de pe această foarte mică treaptă, eu mă simt sporită, de sus sunt fericită să stabilesc ce distanțe vreau și să monitorizez ca diferențele să fie recunoscute. N-are a face că alții se îneacă, că le sunt atribuite vinovății inventate sau închipuite, important e ca eu să rămân și să plutesc, ca eu să reapar la suprafață.

***

E un singur bar care rămâne deschis seara și pe timpul iernii, este pe o latură a piațetei cheiului, de câțiva ani și-a schimbat gestionarii, iar familia care l-a cumpărat l-a renovat, înlocuind vechile mese de plastic cu un mobilier modern și pătrat, a mai pus monitoare și în sala de ceai, a revopsit lemnul cercevelelor ușilor și ferestrelor, a investit în mașinăriile care fac înghețată. La început, deși sunt originari de prin partea locului, au fost priviți cu neîncredere pentru inițiativa lor de a moderniza localul, dar acum, după multe zile pustii, barul e mereu plin, mai ales la sfârșit de săptămână; și ambiția, și nevoia i-au făcut să învingă. 

E o sâmbătă seara și, chiar dacă m-am așezat la o masă în bar, nu mi-am scos încă haina căptușită, am mâinile înghețate de la mersul cu scuterul și mi-am dat doar cu rimel, uitând să insist și cu creionul negru, mă simt de parcă aș fi despuiată, demnă de batjocură. 

Iris nu a putut să iasă după o neînțelegere cu mamă-sa, suntem eu, Dafne, Ramona, Ursu și Grecu. Ei beau bere la sticlă, eu o băutură carbogazoasă, când intră niște băieți pe care Ursu îi cunoaște, încep să vorbească despre partida de fotbal a Sabaziei, care avusese loc duminică. Echipele din localitate sunt două de toate, cea dintâi e pentru cei care știu să joace și participă la campionatul Excelenței, cealaltă, cea în care joacă și Ursu, e echipa disperaților, a celor de doi bani, a celor cu picioare strâmbe, a celor puși mereu pe harță. Duminică au jucat și au pierdut, și după meci căpitanul la pedepsit pe portar strivindui mâna întrun dulap, unul îl ținea și altul deschidea și închidea repetat ușa dulapului ca să-i rupă degetele. 

Conversația mă plictisește imediat, ca și toate nefericirile celorlalți, îmi sunt deajuns ale mele, care locuiesc și se zvârcolesc în mine, și atunci mă ridic, le zic că ies să dau o tură și refuz să mă însoțească Ramona și Dafne. 

Vâr mâinile în buzunare și îmi trag pe cap gluga canadienei, mă pătrunde umezeala rece ce se înalță dinspre lac, ridic ochii și văd iluminată biserica Collegiata, ce domină așezarea. Nu urc adesea până acolo pentru că nu se poate ajunge cu bicicleta, pantele sunt repezi, dalele de porfir ale caldarâmului sunt alunecoase și adesea neregulate, poți cu ușurință să te rostogolești la vale. 

Intru în partea cea mai veche a burgului și urc lunga scară de piatră care ajunge de la splaiul spălătoreselor până sus, în fața primăriei și a vechiului sediu al bibliotecii publice. Clădirea e în beznă și se aude susurul încet al apei din fântâna cu două anghile, eu gâfâi și nu e nimeni prin preajmă, și barurile, și tutungeria sunt închise, și atunci o iau din nou la pas, urmând luminile ce inundă fațada bisericii. 

În timp ce urc mă gândesc că acela e traseul pe care îl fac miresele, toate fetele care se căsătoresc vor ca ceremonia să aibă loc în acel loc înalt, în biserica cea veche, dar pentru asta trebuie să umble pe tocuri cui pe tot felul de străduțe și ulicioare, sunt cu duiumul poveștile despre mirese care au căzut, despre glezne sucite, despre rude mai în vârstă cărora li sa făcut rău la jumătatea drumului, sub soarele dogorâtor. 

Văd o pisică albinoasă apărând de pe o străduță laterală, observ că are puțin păr pe urechiușele rozalii cu urme de mușcături, că în ochii ei roșii se reflectă lumina felinarelor, blănița îi e îngrozitor de albă, pare un strigoi; merg după ea pe o uliță, părăsind drumul în pantă, cobor din nou printre case, multe ferestre sunt deja întunecate, rufele întinse au și fost strânse, pentru că s-au auzit semne de furtună după-amiaza, pisica fuge și se oprește, fuge și se oprește, pare să mă privească în întuneric. 

Eu merg mai departe pe urmele ei și grăbesc pasul să nu o pierd, trec pe lângă o scară cu plante agățătoare, pe lângă o reprezentare a Madonnei fixată în zidul unei clădiri, sunt atentă să nu calc peste ghivecele din fața porților și să nu mă împiedic de scaunele pe care vârstnicii le scot în afara ușii propriei case, mă mișc ca întro explorare a măruntaielor vechii așezări, cu pântecele ei negru și bătrân, cu vocile și șoaptele de dincolo de ferestrele închise, cu mirosul pivnițelor ce iese prin crăpăturile zidurilor. 

Pisica sare și țopăie, se mișcă fără zgomot pe fundalul priveliștii ca de carte poștală și mă conduce spre ulicioarele cele mai strâmte, spre bortele care străbat ca niște vene vechiul burg, pașii mei răsună și au ecou. 

Ursu mi-a zis că bunicii lui au o casă în partea veche a orășelului și că deja nu mai ies de acolo, e prea obositor să urce și să coboare treptele, e o luptă întreagă să îi inviți la câte o sărbătoare sau să ajungi la ei duminica, s-au obișnuit cu izolarea și cu disconfortul, dar din balconul dormitorului lor, micuț, neîngrijit și fără flori, se văd lacul întreg și luna ce pare zugrăvită. 

Unde fugi? O voce mă strigă și mă opresc, e un băiat sprijinit de balustradă, în fața unui pub. I se spune Il grottino, mica grotă, întrucât chiar este o peșteră zugrăvită în alb, unde au bere neagră și hotdog, noi nu mergem niciodată acolo, mie îmi provoacă o senzație de oprimare și lipsă de siguranță, mi se pare că pereții se închid și aerul devine irespirabil. 

Mă uit în jur: pisica a dispărut. 

Mă întorceam pe chei, răspund eu, recunoscândul pe cel care mi-a vorbit, și mă apropii. 

De ce umbli singură? întreabă Cristiano, uitându-se mai întâi la mine și apoi la fundul sticlei pe care o ține în mână. 

Nu e voie? Mă sprijin de un zid și privesc către umbra lui proiectată de felinar, apoi către el întreg, către trupul lui longilin, către brațele lungi, către urechile pronunțate, nu e nimic la el care să fie rău, nu e nimic la el care să fie bine, care să fie suportabil. 

E un nebun prin sat care aruncă mereu ceva de la balcon, chiar și fierul de călcat, dacă aude zgomot sub fereastra lui, Cristiano surâde și pune jos sticla deja golită. 

Începe astfel să povestească despre cum odată, împreună cu frații lui mai mari și cu alți prieteni, au șterpelit de la primărie cheia cu care se poate închide poarta cea veche a burgului, cea care permite mașinilor să pătrundă înăuntru până la un anumit punct, cum ei pentru prima oară în decursul atâtor veacuri au zăvorât-o și s-au ascuns să se uite la mutrele celor care ajunseseră până acolo, dar nu știau cum să treacă mai departe; despre cum e zăpada pe acolo; despre acoperișurile plane pe care te poți cățăra cu agilitate trecând de la o casă la alta și despre indicatoarele stradale pe care le-au smuls și le-au folosit drept sănii pe panta care duce la chei; îmi spune că la capătul promenadei de-a lungul lacului, unde drumul e blocat de un gard de sârmă și o semnalizare de pericol, trăia pe vremuri un pictor și că fiecare familie își dorea de nuntă o lucrare de-a lui, sunt tablouri care valorează cam trei salarii bune; acolo sus însă, în casa cu terasa cea mai mare, locuia o scriitoare, trăia împreună cu o altă femeie, cu toții știau că sunt lesbiene, și când le treceau prin față aproape că le făceau o mică reverență; un băiat cu vreo cinci ani mai mare decât noi se tot învârte prin piață, intră și iese de prin baruri, vorbește bombănind și trăiește cu niște mari obsesii – frica de trăsnete, țuica făcută în casă, pâinea uscată pentru rățuște – pe vremuri porecla lui era Taurul, pentru că era plin de mușchi și de neoprit, după care s-a dus în vacanță cu niște prieteni, a luat niște pastile și s-a întors acasă așa, puhav și fleșcăit, rupt de lume. 

Însă prietenul tău spune tâmpenii. 

Cine? 

Grecu, toată lumea știe că taică-său e român, are un magazin de fierărie la Manziana. 

Și ce-i cu asta? 

Deci spune tâmpenii. 

Îmi acopăr gâtul, nu mă interesează, nu îl consider amicul meu, e doar un băiat care o adoră pe Iris și cu care ies uneori, nu l-am întrebat niciodată nimic despre familia lui sau despre părerile lui despre lume, nu l-am întrebat despre fricile lui, despre ce îl face să râdă, despre motivul pentru care minte. 

Eu aș vrea să spun că de fapt cu toții mințim în legătură cu familia noastră, ea e cuibul celor mai îndrăznețe minciuni ale noastre, unde ne ascundem identitățile, ne inventăm povești, ne protejăm nedreptățile, ne facem provizii de locuri comune și ne baricadăm în spatele urletelor, zbieretelor, misterelor; dar nu asta îi zic, îl privesc și îi răspund: Mai spune-mi o poveste.

Prezentarea romanului ”Apa lacului nu e niciodată dulce” conform editurii Humanitas Fiction:

„Giulia Caminito dă viață unui roman ancorat în realitate, dar în același timp străbătut de o radicală neliniște, care face din scrisul ei, distilat și precis, colţuros și poetic, ultimul bastion înfața fantasmelor amenințătoare. Lacul este o oglindă magică: în adâncuri, alături de ieslea de Crăciun, vedem cufundată și tinerețea, în nesfârșita ei luptă cu nefericirea. E cu neputință să nu fim captivați de acest roman de o eleganță și o maturitate ieșite din comun.“

La Stampa

„Cu un scris dur și o proză puternică, Giulia Caminito adună laolaltă viața și ficțiunea.“

Corriere della Sera

„Un roman poetic și ardent.“

 Les Echos

În jurul Gaiei – copila-adolescenta-tânăra cu părul roșu și pistrui, cu urechile puțin prea mari șitrupul încă neîmplinit – se țese o frescă a neatenției și nepăsării. Prietenia, iubirea, cărțile, familiadevin, rând pe rând, deopotrivă obiecte ale dorinței, dar și ale fugii, Gaia știind că fiecare dintreele ascunde câte o înfrângere: prieteniile se rup sfâșietor, iubirea trădează, cărțile se acumuleazăîn liste inutile, familia e apăsătoare. Evadarea pare imposibilă, cu atât mai mult cu cât ochiulcinic al Gaiei este antrenat să descopere faliile, zonele de invizibilitate, spațiul care pare a-irefuza existența. Cu toate acestea, Gaia este vie, vie precum apa care pătrunde peste tot când esteneîndiguită. 

„Cu profunzime și prospețime, cu brutalitate și tandrețe deopotrivă, Giulia Caminito scruteazăsocietatea și expune cele mai adânci cicatrici ale sărăciei și umilinței.“

Il Foglio

„Un roman care vorbește despre furie, adolescență și visurile după care alergăm. O carte care țise strecoară pe sub piele.“

Marie Claire

Giulia Caminito s-a născut la Roma în 1988 unde a studiat filozofia politică. În prezent trăieștela Roma și lucrează în industria editorială. Începând cu 2016, anul care a marcat lansarea sa înarena prozei italiene contemporane, tânăra scriitoare a publicat, de-a lungul următorilor cinci ani, un volum de povestiri, Guardavamo gli altri ballare il tango (2017), și trei romane care au primitprestigioase premii literare: La Grande A (2016), recompensat cu premiile Bagutta și Bertopentru debut, precum și Premiul Brancati pentru tinere talente, apoi, în 2019, Un giorno verrà, care a primit Premiul Fiesole pentru autori sub 40 de ani. Cel mai recent roman al ei, Apa laculuinu e niciodată dulce (L’acqua del lago non è mai dolce, 2021; Humanitas Fiction, 2023), ajungefinalist la Premiul Strega și câștigă, în 2021, Premiul Strega Off și prestigiosul PremiuCampiello. Romanul este tradus în 22 de țări.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns