Noutãți

Fragment în premieră din romanul ”Calul de lut” de Anuradha Roy

19 iulie 2023 de  Oana Borviz   •  

”Calul de lut”, cel mai nou roman al scriitoarei indiene Anuradha Roy, se construiește în jurul unor teme pe care scriitoarea le folosește constant în cărțile ei: mitul, memoria și istoria.

În centru sunt Sara, studentă la o universitate din Marea Britanie, și Elango, olarul care o inițiază în tainele olăritului, una dintre cele mai vechi invenții umane, transmisă din generație în generație. Acest meșteșug (pe care îl practică și Anuradha Roy în viața reală) devine catalizatorul mai multor relații și simbol al posibilității și potențialului de transformare. Iubiri imposibile, conflicte și fanatism în India contemporană, călătorii identitare țesute în jurul traumei și pierderii sunt subiecte prinse cu atenție în țesătura acestui roman pe care The New YorK Times îl vede ca ”trezirea dintr-un vis lung, tulburător, de care nu te poți desprinde.“ 

Tradus acum și în limba română de Cristina Nicolae, ”Calul de lut” te așteaptă cu o poveste îmbietoare despre dragoste, pierdere, tradiție, creație și speranță. Mai jos găsești un fragment oferit de prietenii de la Humanitas Fiction. Spor la citit!

Fragment din romanul ”Calul de lut” de Anuradha Roy

O cheamă Karin Wang. La naștere, în Borneo, Malaezia, i se dăduse un alt prenume chinezesc, dar nu-i plăcuse cum suna, așa că s-a descotorosit de el. Eu îmi port vechea mea viață într-un rucsac ce nu dispare niciodată și a cărui greutate îmi face rău, în vreme ce Karin pare să se fi ivit din pământ, neîmpovărată de părinți, frați sau surori, familie, trecut. S-a eliberat de toate astea.

— Sunt speranța olimpică a Malaysiei, mi-a zis ea când stăteam una lângă cealaltă, murdărindu-ne mâinile cu lut la roți învecinate. 

De data asta, lucra fără să fie legată la ochi, și tăcerea ei de mai devreme fusese înlocuită cu o sporovăială ce nu mai contenea.

— De fiecare dată când câștigam ceva, apărea o poză cu mine în ziar. Fata de aur, asta sunt eu.

Tatăl ei păstra tăieturile din ziare într-un album în care ea nu se uita niciodată. În schimb, albumul ei personal avea imagini cu avioane, și ea le trasa conturul cu degetele, știind că într-o zi o să zboare departe de tatăl care o trezea când mijeau zorile, chiar și în vacanță, și o ducea pe plajă, unde trebuia să alerge desculță pe nisip, cât de repede și cât de departe putea. A montat inele și bare de oțel ca să facă ea exerciții. În fiecare dimineață trebuia să mănânce două ouă fierte și pește sărat, în vreme ce fratele ei încerca să nu ridice privirea din micul lui bol cu orez. Tatăl ei o privea cum își înghite vitaminele, o cântărea, după care îi măsura și însemna înălțimea pe perete.

— Sunt ceva între cobaiul lui taică-miu și un porc pe care îl îngrașă pentru tăiere, a spus ea. Îmi doresc mult de tot să nu câștig, dar mi-e prea frică de ticălosul ăsta ca să pierd.

Felul în care vorbea despre el m-a surprins. Am încercat să-mi amintesc dacă-mi fusese vreodată frică de tata. Aproape că îl vedeam lângă Karin, de parcă era aievea și chiar stătea acolo și o asculta, cu fruntea încruntată de îngrijorare pentru limbajul ei reprobabil. Aceeași atitudine pe care a avut-o cu mine și Tia în ultimul lui an sau doi de viață, când era sigur că nu mai avea mult de trăit și se întreba dacă ar putea cumva să ne facă să creștem de două ori mai repede.

Karin nu-și dorește să alerge sau să concureze, vrea să studieze ingineria aeronautică și să piloteze avioane. Însă biletul ei spre libertate are un preț: are bursă pentru performanță sportivă. I s-au oferit un loc, bani, mentorat, meditații, până și alocație de hrană – atâta vreme cât continuă să se antreneze pentru medalii la atletism și câștigă vreo câteva pentru universitate.

— Cu cât mai tare încerc să scap de alergat, cu atât mă fac ei să alerg mai mult. Dacă nu alerg, n-am șanse să studiez, zise ea cu o expresie ce era undeva între grimasă și rânjet.

A mărit viteza roții, atât de tare, că acum nimic nu mai avea contur, iar vasul cu gura larg căscată pe care îl avea între mâini și-a pierdut forma în timp ce se învârtea nebunește. A oprit roata și a lovit cu pumnul lutul care se prăbușea.

În studio Karin e o prezență neobișnuită, neverosimilă. În rarele ocazii când și alți studenți coboară acolo, încearcă să nu se holbeze la ea când își face apariția, intrând cu pași mari, cu mușchii încordați sub colanții neon pe care îi poartă cu cizme înalte până la gambe. Când e pe jumătate intrată, începe să se dezbrace, scuturând din umeri, dând jos haina de catifea verde închis, cumpărată la mâna a doua de la Oxfam, după cum am aflat. Are părul tuns foarte scurt, mai puțin bretonul care-i cade pe o parte a feței mici și pătrate. Unghiile îi sunt date cu ojă mov o săptămână, bleumarin următoarea, și înainte de fiecare sesiune de olărit trece printr-un adevărat ritual: își scoate inelele de pe fiecare deget, își privește mâinile și apoi își roade unghiile, ca să nu-i intre în lut și să-l taie. I-am dat o unghieră după ce am cunoscut-o, dar niciodată nu am văzut să o folosească.

Se pare că suntem la aceeași facultate, și dacă mergem împreună cu bicicleta în oraș, coborâm panta cu o viteză nebună, îmbătate de sentimentul pericolului, luându-ne mâinile de pe ghidon. Purtate de aer. N-am avut niciodată curajul să fac asta când eram singură. Într-o seară, la oră de vârf, pompa de bicicletă legată de portbagajul meu a căzut. Mergeam cu viteză în față și mă îndepărtasem prea tare ca să îmi dau seama ce s-a întâmplat, dar Karin și-a oprit bicicleta în mijlocul șoselei aglomerate și a ridicat o mână către mașinile din trafic. Toate s-au oprit în scrâșnet de frâne, ea a luat-o la fugă spre pompa mea, a ridicat-o, și-a fluturat mâna în semn de mulțumire către mașinile care așteptau, apoi a coborât pe bicicletă până la mine.

— Dacă o să faci cascadoria asta în locul de unde vin eu, i-am spus, o să fiu nevoită să-ți răzuiesc rămășițele cu lingurița de pe drum.

Duminică, 28 octombrie

Locul de unde vin eu. Am crezut că știu de unde vin, că știu ce înțeles are acasă. Acasă însemna tata, cerându-ne să facem liniște ca să poată asculta scorurile la crichet. Erau sunetele obișnuite ale unei zile de duminică, vocea afectată a crainicului, trompetele disonante ale unei formații de nuntă, mama la mașina de scris în dormitorul ei, țăcănitul tastelor aducând cu o ploaie de pietricele, așa de repede i se mișcau degetele pe ele. O vreme în care Tia și cu mine încă eram apropiate, când orice loc era acasă dacă noi două eram împreună, cu vocile liniștitoare ale părinților noștri ce se certau dintr-o dragoste demult înfiripată.

Stând aici, peste oceane, la masa de unde nu pot pătrunde cu privirea întunericul de dincolo de discul de lumină al lămpii mele, văd o față reflectată în geamul ferestrei, privindu-mă, și e ca și cum aș fi în cameră, însă chipul meu e afară, cerând să fie lăsat înăuntru. Nu cunosc fața asta. Trebuie să înțeleg cum să mă reasamblez.

Au trecut paisprezece luni și optsprezece zile de la incinerarea tatălui meu. Imediat după aceea, ne-am trezit lângă mare, la Gateway, și spun „ne-am trezit“ pentru că nu-mi amintesc cum am ajuns acolo sau de ce ne-am dus, doar că era seara târziu și erau multe colțuri întunecate, o rudă în vârstă care ne ținea o prelegere despre nevoia de a fi vigilenți și a avea grijă la hoții de buzunare. Bătea vântul. Valuri înalte se izbeau de ziduri și îndrăgostiții se băgau unul în celălalt când stropii vreunui talaz se abăteau asupra lor asemeni unei rafale de ploaie. Câțiva bărbați au aruncat după noi cu coji de arahide, în vreme ce chipuri de drogați se iviră preț de-o clipă în lumina focurilor aprinse sub folii de aluminiu, după care dispărură din nou în întuneric. La est, peste apa neagră, se afla insula Elephanta, unde tata spusese că vom merge cu feribotul după ce avea să fie operat pe cord – când o să iasă din spital, pregătit de un meci de crichet, după cum decretaseră chirurgii lui. Tata avea trei pasiuni: geologia, crichetul și istoria antică. Renunțase de mult să mai joace crichet, dar a ascultat frenezia stridentă a comentariilor de la radio chiar până în ziua de dinainte de operație. În fruntea listei lui cu lucruri de făcut după operație trona un meci Test Cricket la Wankhede și o vizită la Elephanta, pentru că nu se putea hotărî ce era mai frumos, o lovitură square drive dată de Gavaskar sau templele hinduse din secolul al XVI-lea, tăiate în bazalt. Inima lui era o contopire a celor două lumi, și dacă ar fi reușit să ajungă în acele peșteri, eram sigură că ar fi făcut remarci despre zei de piatră în poziție de slip și mid-off.

La câteva ore după ce a murit tata, mi-am văzut fața reflectată în oglinda crăpată de deasupra unei chiuvete de spital, și câteva dintre crăpăturile oglinzii deveniseră parte din reflexia mea, însă în afară de asta nu păream schimbată. Mi-am atins obrajii ca să mă conving că fața aceea neschimbată era chiar a mea – dacă trupul, inima și mintea ar fi fost una, capul meu ar fi fost craterul unui vulcan și din el s-ar fi revărsat sânge clocotind. Nu aș fi avut ochi să-mi văd reflexia.

În timp ce noi contemplam forma neclară de pe marea întunecată, apărută cu puțin timp în urmă, sora mea mi-a luat mâna într-a ei. Aburul unei atingeri și, gata, a dispărut cât ai clipi, șovăitoare. Apropierea noastră dispăruse cu mult timp în urmă și fiecare zi era un război tăcut pentru tot felul de trivialități. Mâna ei în mâna mea în seara aceea și neputința mea de a o ține strâns mi-au spus ce nimic altceva nu ar fi putut să o facă.

Marți, 30 octombrie

Compartimentul meu pentru corespondență dădea pe dinafară astăzi, plin cu aerograme albastre – trei au sosit deodată, inclusiv una extrem de importantă de la Fauzia, în care îmi spunea că a văzut primul bărbat dezbrăcat din viața ei.

„Trebuia neapărat să fie un cadavru pe o masă de disecție? Unul gras și păros, ajuns verde-negricios, nu o să zic unde. Cu asta te pricopsești dacă studiezi medicina“, scrie ea. „Ești deșteaptă că ai rămas la poezie și alte chestii. Tu te distrezi și ești și plătită pentru asta. Eu? M-am apucat de fumat că nu mai suport duhoarea.“

Două dintre scrisori sunt de la mama. Asta e ceva neobișnuit – Amma nu se pricepe la scrisori. Mi-o imaginez promițându-și că o să-mi scrie chiar în ziua aceea, apoi amintindu-și de asta noaptea târziu, ultimul lucru care-i vine în minte când ochii ei sunt prea obosiți ca să-i mai poată ține deschiși. Mi-o imaginez scriindu-mi dis-de-dimineață, hotărâtă, cu părul răvășit, cu spatele sprijinit de tăblia patului, uitând să-și bea ceașca de cafea neagră cu textură groasă în timp ce-și caută cuvintele. „Acum ești în Anglia și studiezi literatura engleză, trebuie să gândesc foarte bine fiecare propoziție!“ scrie ea. Apoi scotocește în jur după lipici pentru cele trei clapete ale plicului și pune prețioasa scrisoare în geantă ca să o trimită de la serviciu. Descoperă în geantă scrisoarea de săptămâna trecută, pe care a uitat să o expedieze. Spre deosebire de aerogramele lucioase și rezistente pe care le primești aici, cele de acasă par uzate și umede când ajung, și trebuie să am grijă să nu rup partea cu scrisul când le deschid.

Scrisorile de la Amma îmi spun că Tia a început să rămână după ore la școală pentru lecții de chitară, că acel arbore chikoo de care era prins cu frânghii leagănul nostru din copilărie a trebuit tăiat din cauza unei ciuperci. Shirin Khambatta, care locuiește alături, a avut niște dureri îngrozitoare de stomac și e internată în spital. „Cine știe ce e în neregulă cu ea“, scrie Amma, „și locul se simte și mai pustiu fără ea de partea cealaltă a grădinii“.

Din cei cinci care locuiam în casă au mai rămas trei: Amma, Tia, câinele. Mă întreb ce înțelege Câine din toată situația asta – abandonat iar și iar. Mi-o imaginez pe mama că-și întărește inima să facă față golului, absențelor, că o îmbracă într-o armură care să o protejeze. Încearcă să-mi scrie epistole amuzante, cu mici bârfe despre oamenii pe care i-a întâlnit pe când își aduna material pentru știri, însă încercările ei de a lăsa impresia de voioșie nu reușesc tot timpul. În ultima ei scrisoare, mi-a scris că nu și-a dat seama că inventa tot mai multe întrebări și răspunsuri despre absență, moarte, boală pentru rubrica de weekend a ziarului, cea în care oferă sfaturi și a cărei gestionare e una dintre sarcinile ei. Redactorul o chemase la el în birou.

„Poveștile de dragoste funcționează mai bine“, scrie ea că ar fi spus redactorul. „Dragostea înseamnă speranță și distracție. Moartea e plictisitoare. Toți au parte de ea, de dragoste doar câțiva norocoși. N-am dreptate? Vreo treizeci de centimetri mai puțin pentru atacurile de cord, treizeci mai mult pentru ofurile inimii și peste douăsprezece luni trecem în revistă tirajul.“

Mama s-a întors la biroul ei și și-a rugat colegii mai tineri să-i vorbească despre poveștile lor de dragoste, să-i ofere probleme conjugale la care să se reflecteze. Studia complexitățile romanelor Mills & Boon la fel de atent cum îl citeam eu pe Milton pentru seminarele de la facultate.

Când mama s-a întors la serviciu după ce a murit tata, eu încă eram acasă. Trecuseră doar trei săptămâni. O colegă care mergea cu ea cu autobuzul, confundându-i stoicismul cu calmul, i-a spus:

— A fost un șoc, dar acum sigur ești mai bine, nu-i așa?

Cum să definești acest „ești mai bine“ atunci când ai pierdut pe cineva pe care l-ai iubit de la vârsta de zece ani, cu care ai făcut școala și facultatea, cu care te-ai căsătorit și cu care ți-ai clădit o viață? Să fie mai bine însemna să uite, și să uite însemna să-l piardă în fiecare zi, iar asta a adus cu sine o luptă complicată și istovitoare între nevoia de a-și aminti și nevoia de a uita. Încercase să-mi explice, însă după câteva minute, când ni s-au întâlnit privirile, s-a oprit brusc. S-a întors grăbită la mașina de scris.

Acum, când vin scrisori de acasă cu vești care nu mă mai includ, mă simt de parcă aș fi într-un tren în mișcare și ele sunt în alt tren care călătorește lângă al meu, așa că le zăresc pe Tia și Amma și, preț de-o clipă, în ciuda zgomotului, nimic nu se mișcă, ne privim de la ferestrele noastre diferite. Și apoi iureșul trece și sunt din nou singură, îndepărtându-mă tot mai tare de ele.

Nu am pe nimeni la universitate cu care să pot vorbi despre lucrurile astea, nici măcar cu noua mea prietenă Karin. De unde aș începe? Sunt o creatură marină strămutată pe uscat. Ar trebui să încep prin a explica ce este apa. Tutorele meu m-a invitat acasă la ea săptămâna trecută, la un somon la grătar și salată, și m-am jucat cu copiii ei și cu pisicile lor, și când m-a întrebat, i-am spus că sunt foarte bine, mulțumesc. Dacă aș spune mai multe, ar fi la fel de inutil ca a spune povestea unui vis.

Prezentarea romanului ”Calul de lut” conform editurii Humanitas Fiction:

Roman câștigător al Sushila Devi Book Award 2022 • Finalist la Tata Book of the Year Award for Fiction 2022 și la Rabindranath Tagore Literary Prize 2022 • Printre cele mai bune titluri de ficțiune ale anului 2022 în The Guardian, The Hindu, GQ, The Telegraph, Outlook. 

„Un roman complex  și sfâșietor despre a iubi  și a trăi altfel, într-o lume tot mai incertă.“  

     BookRiot 

„Un roman ca trezirea dintr-un vis lung, tulburător, de care nu te poți desprinde.“ 

The New York Times

„Marea abilitate a autoarei de a crea personaje – umane, animale, de lut – îi dă acestui roman calitatea lui unică. Calul de lut este o poveste de iubire, o declarație politică și o reflecție asupra singurătății, de la început fiind legată de rolul creației în viața unui artist.“

Times Literary Supplement

„Un roman despre fragilitatea vieții și despre a iubi așa cum ne dorim.“ 

Reader’s Digest 

„De câți cai ar fi nevoie pentru a zăgăzui flăcările mâniei și violenței care mistuie sate, case și oameni, în agresiuni stârnite fără raționament? Povestea alternează între India și Anglia, între bărbați și femei din țări diferite, credințe și comunități care se luptă să supraviețuiască flăcărilor urii în timp ce caută iubirea.“

                                   The Tribune

Scriitoarea indiană Anuradha Roy își împarte viața între New Delhi, unde, alături de soțul ei, conduce Editura Permanent Black, și Ranikhet, un mic oraș din Himalaya. S-a născut în 1967 la Calcutta. După studii de literatură engleză la University of Calcutta și la University of Cambridge, a lucrat ca jurnalistă pentru mai multe cotidiene și reviste indiene. Romanul ei de debut, Un atlas al dorințelor zadarnice (An Atlas of Impossible Longing; Humanitas Fiction, 2011), a fost publicat simultan, în 2008, în India și Marea Britanie, fiind finalist la The Economist Crossword Prize. Revista World Literature Today l-a inclus între cele șaizeci de cărți esențiale ale literaturii indiene scrise în limba engleză. Până în prezent, romanul a fost tradus în șaisprezece limbi. În 2011 apare cel de-al doilea roman al autoarei, Valurile pământului (The Folded Earth; Humanitas Fiction, 2013), pentru care Anuradha Roy primește The Economist Crossword Prize și este nominalizată la Man Asian Booker Prize. În 2015 publică romanul Sleeping on Jupiter, recompensat, în 2016, cu DSC Prize for South Asian Literature și nominalizat la Man Booker Prize. În 2018 vede lumina tiparului Toate viețile pe care nu le-am trăit (All the Lives We Never Lived; Humanitas Fiction, 2020), câștigător al Tata Book of the Year Award for Fiction și al Sahitya Akademi Award 2022, nominalizat pe lista lungă la Walter Scott Prize for Historical Fiction în 2018 și pe lista scurtă la Dublin Literary Award în 2020. Calul de lut (The Earthspinner, 2021; Humanitas Fiction, 2023) este cel mai recent roman al ei, câștigător, în 2022, al Sushila Devi Book Award și, în același an, nominalizat pe lista scurtă la Tata Book of the Year Award și Rabindranath Tagore Literary Prize. Eseurile și recenziile sale au apărut în publicații din India, SUA și Marea Britanie.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns