„Inseparabilele“, de Simone de Beauvoir – fragment în premieră

13 ianuarie 2021 de  Oana Borviz    

Dacă nu ai citit încă „Inseparabilele“, romanul în care Simone de Beauvoir spune povestea prieteniei intense pe care a avut-o cu colega ei de clasă Elisabeth „Zaza” Lacoin (care a murit de encefalită la vârsta de 21 de ani), poate te convinge fragmentul de mai jos. Considerat prea intim pentru a fi publicat la vremea aceea, romanul (scris în 1954) a văzut lumina tiparului în 2020, acesta reprezentând, dincolo de povestea impresionantă a două prietene, lupta scriitoarei împotriva convențiilor.

CAPITOLUL 1

La nouă ani eram o fetiță foarte cuminte. Nu fusesem așa întotdeauna; în timpul primei copilării tirania adulților mă arunca în transe atât de pline de furie, încât una dintre mătușile mele a declarat într-o zi, cu toată seriozitatea: „Sylvie este posedată de demon“. Războiul și religia m-au potolit însă. Imediat am făcut dovada unui patriotism exemplar, călcând în picioare un bebeluș din celuloid „made in Germany“, care, de altfel, nu-mi plăcea. Mi s-a explicat că depindea de buna mea purtare și de cucernicia mea ca Dumnezeu să salveze Franța: nu puteam să mă sustrag. M-am plimbat prin bazilica Sacré-Coeur cu alte fetițe, fluturând stindarde și cântând. Am început să mă rog intens și am descoperit că-mi plăcea. Abatele Dominique, care era capelanul școlii gimnaziale Adélaïde, mi-a încurajat fervoarea. Îmbrăcată într-o rochiță de tul, cu o bonetă din dantelă de Irlanda, mi-am făcut împărtășania privată, iar din acea zi le-am putut fi dată ca exemplu micilor mele surori. Am obținut de la Domnul ca, pe motiv de insuficiență cardiacă, tata să fie repartizat la Ministerul de Război. 

Cu toate acestea, în dimineața cu pricina eram în culmea agitației: era prima zi de școală și eram nerăbdătoare să regăsesc Gimnaziul, orele de curs solemne ca niște liturghii, liniștea coridoarelor, surâsul blajin al domnișoarelor care purtau fuste lungi, corsaje montante și, de când o parte a clădirii fusese transformată în spital, îmbrăcau adesea uniforme de infirmiere. Sub vălul alb pătat cu roșu semănau cu niște sfinte, și mă emoționau când mă strângeau la piept. Mi-am înfulecat repede supa și pâinea neagră care înlocuiseră ciocolata și brioșele de dinainte de război și am așteptat nerăbdătoare ca mama să le îmbrace pe surorile mele. Purtam toate trei mantouri albastruorizont croite din stofa destinată ofițerilor, urmând precis linia mantalelor militare.

– Uitați‑vă, e chiar și o mică martingală! le spunea mama prietenelor sale admirative sau uimite.

Când am ieșit din clădire, mama le‑a luat de mână pe cele două surori mai mici. Am trecut posomorâte pe lângă Café de la Rotonde, care tocmai se deschisese cu mare zarvă sub apartamentul nostru și era, după cum spunea tata, un cuib de defetiști. Cuvântul mă intriga. „Sunt oameni care cred în înfrângerea Franței“, mi‑a explicat tata. „Ar trebui împușcați cu toții.“ Nu înțelegeam. Nu faci anume ca să crezi ceea ce crezi: oare poți fi pedepsit pentru că‑ți vin în minte anumite idei? Spionii care le dădeau copiilor bomboane otrăvite, cei care, în metrou, le înțepau pe franțuzoaice cu ace înmuiate în venin meritau, desigur, moartea; dar defetiștii mă lăsau perplexă. N‑am încercat s‑o iscodesc pe mama, căci îmi dădea întotdeauna aceleași răspunsuri ca tata.

Surioarele mele nu mergeau repede; gardul grădinii Luxembourg mi s‑a părut interminabil. În sfârșit am intrat pe poarta gimnaziului, am urcat pe scară legănându‑mi voios ghiozdanul burdușit cu cărți noi; am recunoscut mirosul ușor de boală amestecat cu izul de encaustic de pe culoarele proaspăt ceruite; supraveghetoarele m‑au îmbrățișat. La vestiar mi‑am găsit tovarășele din anul precedent; nu aveam o prietenie strânsă cu nici una, dar îmi plăcea zgomotul pe care‑l făceam laolaltă. Am zăbovit în holul principal, în fața vitrinelor pline cu vechituri moarte care se pregăteau să moară a doua oară: păsările împăiate își pierdeau penele, plantele uscate se dezagregau, scoicile își pierdeau lustrul. A sunat clopotul, așa că am intrat în sala Sainte‑Marguerite; toate sălile de clasă semănau între ele. Elevele se așezau la o masă ovală, acoperită cu moleschin negru, prezidată de profesoară; mamele se instalau în spatele nostru și ne supravegheau tricotând cagule pentru soldați. M‑am îndreptat spre taburetul meu și am văzut că locul de alături era ocupat de o fetiță necunoscută, o brunetă cu obrajii scobiți, care mi‑a părut a fi mult mai mică decât mine; avea niște ochi închiși la culoare, strălucitori, care mă fixau intens.

– Dumneata ești cea mai bună din clasă?

– Sunt Sylvie Lepage, m‑am prezentat. Cum te numești?

– Andrée Gallard. Am nouă ani; dacă par mai mică de atât e pentru că am ars de vie și n‑am crescut prea mult. A trebuit să‑mi întrerup studiile timp de un an, dar mama vrea să recuperez întârzierea. Ai putea să‑mi împrumuți caietele de anul trecut?

– Da, i‑am spus.

Siguranța lui Andrée, debitul ei rapid și precis mă descumpăneau. Mă cerceta cu un aer bănuitor.

– Vecina mea mi‑a spus că ești cea mai bună din clasă, mi‑a spus arătând‑o pe Lisette cu o scurtă mișcare a capului.

E adevărat?

– Sunt adesea prima, i‑am răspuns cu modestie.

Am privit-o pe Andrée; părul negru îi cădea drept în jurul feței, avea o pată de cerneală pe bărbie. Nu întâlnești în fiecare zi o fetiță care a ars de vie, aș fi vrut să-i pun o mulțime de întrebări, dar domnișoara Dubois tocmai intrase în clasă, măturând podeaua cu poalele rochiei sale lungi; era o femeie energică și mustăcioasă, pe care o respectam enorm. S-a așezat și a început să strige catalogul, iar când a ajuns la Andrée și-a ridicat ochii spre ea:

– Așadar, fetițo, nu ne simțim prea intimidată, nu?

– Nu sunt timidă, domnișoară, i-a replicat Andrée pe un ton liniștit, după care a adăugat amabil: De altfel, nu sunteți intimidantă. 

Domnișoara Dubois a ezitat o clipă, apoi a zâmbit pe sub mustață și a continuat să strige catalogul. 

Ieșirea de la ore se desfășura după un ritual imuabil. Domnișoara se posta în cadrul ușii, strângea mâna fiecărei mame și săruta pe frunte fiecare copil. Și-a pus mâna pe umărul lui Andrée:

– N-ai fost niciodată la școală?

– Nu. Până anul ăsta am lucrat acasă, dar acum sunt prea mare. 

– Sper că vei merge pe urmele surorii dumitale mai mari, i-a spus Domnișoara. 

– Oh, suntem foarte diferite! a exclamat Andrée. Malou seamănă cu tata, adoră matematica, pe când mie îmi place mai ales literatura. 

Lisette mi-a dat un ghiont; nu se putea spune că Andrée fusese impertinentă, dar nu adoptase tonul potrivit pentru a i se adresa unei profesoare. 

– Știi unde e sala de studiu a elevelor externe? Dacă persoana care vine să te ia de la școală n-a sosit încă, acolo trebuie să aștepți, i-a spus Domnișoara. 

– Nu vine nimeni să mă ia, mă întorc singură, a zis Andrée, apoi a adăugat cu vioiciune: Mama a trimis vorbă. 

– Singură? s-a mirat domnișoara Dubois, apoi a ridicat din umeri: În fine, dacă mama dumitale a anunțat

Mi-a venit și mie rândul să fiu sărutată pe frunte, după care am urmat-o pe Andrée la vestiar. Și-a pus mantoul, unul mai puțin original decât al meu, dar foarte drăguț, dintr-o stofă de lână buclată roșie cu nasturi aurii; nu era o puștoaică fără căpătâi, cum de i se permitea să iasă singură? Oare mama ei nu era la curent cu primejdia bomboanelor otrăvite și a acelor înmuiate în venin?

– Unde locuiești, micuță Andrée? a întrebat-o mama în timp ce coboram împreună cu surorile mele. 

– Pe rue de Grenelle. 

– Ei bine, atunci o să te conducem până la bulevardul SaintGermain, i-a spus mama. E în drumul nostru. 

– Cu mare plăcere, dar nu trebuie să vă deranjați pentru mine. Privind-o pe mama cu un aer serios, Andrée a urmat: Trebuie să înțelegeți, doamnă, că suntem șapte frați și surori. Mama spune că trebuie să învățăm să ne descurcăm singuri. 

Mama a încuviințat din cap, dar se vedea că nu era defel de acord. 

Îndată ce am ajuns pe trotuar am iscodit-o pe noua mea colegă: 

– Cum te-ai ars?

– Pe când coceam cartofi la un foc de tabără. Rochița mi-a luat foc, și coapsa dreaptă mi-a ars până la os. A făcut un mic gest de nerăbdare, ca și cum povestea aceea veche o plictisea. Când o să-ți pot vedea caietele? Trebuie să aflu ce-ați studiat anul trecut. Spune-mi unde locuiești, și o să vin pe la dumneata în după-amiaza asta sau mâine. 

Am consultat-o pe mama din ochi; în grădina Luxembourg mi se interzicea să mă joc cu fetițele pe care nu le cunoșteam. 

– Săptămâna asta nu e posibil, a intervenit mama jenată. O să vedem sâmbătă. 

– Bine, o să aștept până sâmbătă, a spus Andrée. 

Am privit-o cum traversa bulevardul în mantoul ei de stofă buclată roșie; era foarte mică, dar mergea cu siguranța unui adult. 

– Unchiul tău Jacques cunoștea o familie Gallard care era înrudită cu soții Lavergne, verii cuplului Blanchard, a zis visătoare mama. Mă întreb dacă e aceeași familie. Dar mi se pare că niște oameni de calitate n-ar lăsa o fetiță de nouă ani să umble singură pe stradă. 

Părinții mei au vorbit mult timp despre diversele ramuri ale diverselor familii Gallard despre care auziseră din surse mai apropiate sau mai îndepărtate. Mama a continuat investigația. Părinții lui Andrée aveau doar legături foarte vagi cu Gallarzii unchiului Jacques, dar erau niște oameni de foarte bună calitate. Domnul Gallard absolvise Politehnica, avea o situație excelentă la Citroën și prezida Liga taților de familii numeroase; soția lui, născută Rivière de Bonneuil, aparținea unei mari dinastii de catolici militanți și era foarte respectată de enoriașele de la SaintThomasd’Aquin. Fără îndoială avertizată cu privire la ezitările mamei mele, doamna Gallard a venit s-o ia pe Andrée sâmbăta următoare, la ieșirea de la cursuri. Era o femeie frumoasă, cu ochi de culoare închisă, care purta la gât o bandă de catifea neagră prinsă cu o broșă de epocă; a cucerit-o pe mama spunându-i că părea sora mea mai mare și numind-o „Micuță doamnă“. Mie nu-mi plăcea colierul ei de catifea. 

Doamna Gallard îi povestise cu amabilitate mamei martiriul îndurat de Andrée: carnea crăpată, bășicile enorme, pansamentele cu ambrină, delirurile fetei, curajul ei; la un moment dat, un tovarăș de joacă o lovise din greșeală cu piciorul, redeschizându-i rănile; făcuse un asemenea efort ca să nu plângă, încât leșinase. Când a venit acasă la noi să-mi vadă caietele am privit-o cu respect; în timp ce lua notițe cu un scris frumos, deja format, eu mă gândeam la coapsa ei umflată de sub fustița cu pliseuri. Niciodată nu mi se mai întâmplase ceva atât de interesant. Aveam chiar impresia că nu mi se întâmplase niciodată nimic. 

Toți copiii pe care-i știam mă plictiseau, dar Andrée mă făcea să râd când ne plimbam între ore prin curtea de recreație; imita perfect gesturile bruște ale domnișoarei Dubois sau vocea onctuoasă a domnișoarei Vendroux, directoarea, și, datorită surorii ei mai mari, cunoștea o mulțime de mici secrete ale școlii. Domnișoarele acestea erau afiliate ordinului iezuiților, se pieptănau cu cărare pe o parte atât timp cât nu erau decât novice, apoi cu cărare pe mijloc după ce-și rosteau jurămintele. Domnișoara Dubois, care n-avea decât treizeci de ani, era cea mai tânără: își dăduse bacalaureatul cu un an în urmă, niște eleve mai mari o văzuseră la Sorbona, îmbujorată și stânjenită de fustele sale lungi. Eram puțin scandalizată de ireverența lui Andrée, dar o găseam nostimă și-i dădeam replica atunci când improviza un dialog între două profesoare. Caricaturile ei erau atât de nimerite, încât adesea ne dădeam coate în timpul orelor când o vedeam pe domnișoara Dubois deschizând un catalog sau închizând o carte: o dată mi-a venit să râd atât de tare, încât aș fi fost dată afară cu siguranță dacă în rest n-aș fi fost o elevă model.

Prezentarea cărții conform editurii Litera:

Scris în 1954, la cinci ani după publicarea eseului „Al doilea sex“, romanul „Inseparabilele“ spune povestea prieteniei pasionale care le unește pe Sylvie și Andrée – alter ego-urile lui Simone de Beauvoir și Elisabeth Lacoin (Zaza) – de la vârsta de nouă ani, când se întâlnesc la faimoasa școală Desir. Andrée este veselă, insolentă, îndrăzneață, în timp ce Sylvie, mai tradiționalistă și mai timidă, se simte irezistibil atrasă de această personalitate solară. Împreună învață să se elibereze de convențiile și așteptările sufocante ale celor din jur, ignorând prețul tragic pe care trebuie să-l plătească pentru libertate și pentru ambițiile lor intelectuale și existențiale. 

Publicarea acestei povești cathartice, poate prea revelatoare ca să vadă lumina tiparului în timpul vieții autoarei, completată cu fotografii personale și fragmente din corespondența celor două prietene, constituie un adevărat eveniment literar.

„«Inseparabilele» pune în lumină un capitol formativ din copilăria autoarei, având ca fundal o relație strânsă care i-a modelat concepțiile despre sexism și despre inegalitatea dintre sexe. De asemenea, oferind o nouă perspectivă asupra evoluției lui Simone de Beauvoir ca scriitoare, cartea ar putea chiar să modifice viziunea cercetătorilor și cititorilor asupra moștenirii sale literare.“ The New York Times

„Cel mai intim roman al lui Simone de Beauvoir, un material exploziv, în care autoarea și-a consemnat primele preocupări, flirturile cu lumea, dorințele împărtășite, a scris despre activismul natural manifestat de două femei care comunicau intim pe toate planurile.“ El Español

„O poveste autobiografică, pasională și tragică.“ Vanity Fair

„O carte neașteptată, care intrigă și fascinează.“ El Pais

Simone de Beauvoir s-a născut la Paris pe 9 ianuarie 1908. A studiat filosofia la Sorbona, unde l-a cunoscut pe Jean-Paul Sartre. A debutat cu romanul Invitata (L’Invitée, 1943), urmat de Sângele celorlalți (Le sang des autres, 1945), Toți oamenii sunt muritori (Tous les hommes sont mortels, 1946), Les Mandarins, distins cu Premiul Goncourt în 1954, Imagini frumoase (Les belles images, 1966) și Inseparabilele (Les Inséparables, 2020), roman inedit, apărut postum. A mai scris două volume de povestiri, Femeia sfâşiată (La Femme rompue, 1967) și Quand prime le spirituel, terminat înaintea războiului, dar apărut abia în 1979, o piesă de teatru, Les Bouches inutiles (1945), celebrul eseu Al doilea sex (Le Deuxième sexe, 1949), devenit lucrare de referinţă pentru mişcarea feministă mondială, și mai multe volume autobiografice: Memoriile unei fete cuminţi (Mémoires d’une jeune fille rangée, 1958), Puterea vârstei (La Force de l’âge, 1960),La Force des choses (1963), O moarte ușoară (Une mort très douce, 1964), Tout compte fait (1972) și La Cérémonie des adieux (1981). Simone de Beauvoir a murit pe 14 aprilie 1986.

Romanul „Inseparabilele“ a fost tradus din limba franceză de Andreea Năstase și a apărut la editura Litera la finalul anului 2020

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.



Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *