Fragment  în premieră din romanul Viscolul copiilor de Melanie Benjamin

30 martie 2022 de  Oana Borviz    

De Melanie Benjamin m-am îndrăgostit instant atunci când i-am citit romanul „Lebedele de pe Fifth Avenue“, așa cum m-am îndrăgostit de Ann Patchett la citirea cărții „Comuniune“, de Maggie O’Farrell la „Hamnet“ sau de Holly Ringland la „Florile pierdute ale lui Alice Hart“.

Cred că datorită lui Benjamin m-am apropiat de ficțiunea istorică. În fine, îmi place stilul ei, îmi place cum scotocește prin trecutul unor personalități fabuloase sau al unor evenimente marcante pentru a descoperi cotloane ascunse și povești personale misterioase pe care le aduce la viață în romane pline de emoție. Așa sunt „Soția aviatorului“ (despre cuplul de aviatori Charles și Anne Lindbergh), „Lebedele de pe Fifth Avenue“ (ce documentează relația lui Truman Capote cu muzele sale) sau „Femei de Oscar“ (ce aduce în discuție prietenia dintre actrița Mary Pickford și scenarista Frances Marion).

Acum, Humanitas Fiction (aceeași editură care le-a tradus și pe cele trei amintite mai sus) a scos din tipar traducerea celui mai nou roman al scriitoarei americane: „Viscolul copiilor“. Construit în jurul unui dezastru natural petrecut în realitate (viscolul din ianuarie 1888 care a lovit Nebraska și Teritoriul Dakota), romanul urmărește povestea a două surori învățătoare care sunt nevoite să ia decizii cruciale și în povestea asta – care este în egală măsură despre alegeri, despre putere și slăbiciune, despre toleranță, sărăcie și diferențe rasiale – una dintre surori devine eroină, în timp ce cealaltă ajunge să fie ostracizată.

Prietenii de la Humanitas ne-au oferit un fragment din „Viscolul copiilor“, tradus din engleză de Irina Bojin și apărut în colecția Raftul Denisei (coordonată de Denisa Comănescu). O să vă placă, spor la citit!:)

Coperta cărții Viscolul copiilor

Fragment  din romanul „Viscolul copiilor“ de Melanie Benjamin

Ollie Tennant, acoperit de zăpadă, cu broboane de gheață în genele lui lungi, deschise ușa cămăruței din față a prăvăliei, unde se făcea școală. Fu cât pe ce să cadă înăuntru, împins de vântul furios.

Avu nevoie de câteva minute ca să-⁠și recapete suflul, să tragă în piept aerul ceva mai cald, să clipească până când vederea i se limpezi. Drumul de la cârciumă până în partea de nord a orașului îl storsese de puteri chiar și pe un uriaș ca el. Nu se rătăcise, însă a naibii furtună de zăpadă dacă nu-⁠i jucase toate festele posibile, ascunzând răspântiile, acoperind zgomotele făcute de cai și căruțe, lovindu-⁠l pe spate cu degetele ei înghețate, izbindu-⁠l din toate părțile, așa încât abia izbutea să pună un picior în fața celuilalt, agățându-⁠se de fiecare stâlp, felinar, indicator rutier sau cadru de ușă.

Cu greu, ajunsese, și acum era privit de câțiva copii, între care doi îi semănau și îi purtau numele. Și o tânără albă ghemuită într-⁠un colț din spate, departe de copiii de culoare; când îl văzu, făcu ochii mari de groază și se lipi de perete, parcă ar fi vrut să treacă prin el.

În cele din urmă, copiii lui izbucniră în râs și strigară veseli: „Tati!“ Alergară spre el și îl traseră mai aproape de soba rotofeie, care mai dădea ceva căldură.

— Tati! Ai venit!

— N-⁠a mai sosit nimeni? Paltonul și mănușile lui Ollie începură să se dezghețe și să picure apă din ele. Ollie se duse la șirul de cuiere goale – copiii își puseseră paltoanele, fularele, jachetele și șalurile – și își atârnă acolo paltonul uriaș. Se întoarse la sobă frecându-⁠și mâinile și numără copiii; erau șase cu ai lui. Plus învățătoarea.

— Bunicul lui Grayson a venit și i-⁠a luat pe el și pe sora lui, pe urmă Jenny și Charles s-⁠au dus acasă, fiindcă ei stau ceva mai încolo, pe strada asta; noi am rămas, cu toate că doamna învățătoare ne-⁠a spus că putem pleca dacă vrem, dar noi n-⁠am vrut, și acum ai venit tu! 

Micul Francis, fiul lui Ollie, în vârstă de nouă ani, se opri în cele din urmă, ca să-⁠și tragă sufletul. Ollie îl mângâie pe creștet și îl trase ușor de ureche ca să înțeleagă că a vorbit destul. Toată lumea știa că Francis poate sporovăi minute în șir aproape fără să tragă aer în piept.

— Învățătoarea v-⁠a dat voie să plecați? Pe vremea asta?

Ollie se uită la fiica lui, Melissa, în vârstă de unsprezece ani. Fata dădu din cap, și codițele răsucite în sus la capete, ca două zâmbete, se legănară întărindu-⁠i răspunsul.

— Domnișoară…? Luându-⁠și seama, Ollie își scoase căciula și o scutură de zăpada topită. Făcu un pas spre învățătoare – habar n-⁠avea cum o cheamă, la treburile astea se pricepea nevastă-⁠sa –, dar se opri văzând-⁠o că se ghemuiește și mai tare în colțul din care nu părea că vrea să iasă.

Era foarte tânără. Aproape o copilă. Subțire, fără rotunjimi, dar îmbrăcată ca o femeie în toată firea: fustă lungă, verde, cingătoare neagră, bluză albă cu o broșă cu camee la gât și un șal cu model persan, pe care și-⁠l înfășurase strâns pe după umeri. Făcuse ochii mari de frică și parcă îi holba și mai tare la fiecare pas al lui Ollie. Așa că el, înțelegând de ce se poartă așa – era purtarea tipică a unei femei albe, îngrozită că se află atât de aproape de un bărbat de culoare –, își îndulci instinctiv vocea și gesturile. Nu trebuia să-⁠i dea vreun motiv să se teamă de el, altminteri cine știe ce-⁠ar fi făcut sau spus? Mai văzuse cum viețile altora fuseseră distruse sau sfârșiseră în ștreang din pricină că nu știuseră să citească semnele, nu îndeajuns de repede.

Parcă avea de-⁠a face cu un animal rănit, își spunea Ollie uneori. Era nevoie să înțelegi ce se petrece în mintea unei ființe, să-⁠i anticipezi mișcările și teama. Era nevoie să știi când să dai înapoi, când să lași capul jos, să treci pe trotuarul celălalt și să-⁠ți ferești privirea.

— Domnișoară… Ollie se întoarse spre fiul lui și îl întrebă în șoaptă: Cum o cheamă?

— Domnișoara Carson! răspunse Francis un pic prea tare, și Ollie tresări.

— Să-⁠mi fie cu iertare, domnișoara Carson, da? Eu sunt domnul Tennant, tatăl lui Francis și al Melissei. Cum vă simțiți? Copiii au mâncat de prânz? Ați avut ce mânca?

— Nu te apropia de mine, zise domnișoara Carson cu voce înăbușită. (Își strânse genunchii la piept și se lipi și mai tare de perete, ceea ce lui Ollie i-⁠ar fi părut cu neputință.) Nu știu… afară e groaznic… să nu mai faci nici un pas înspre mine, să nu…

Ollie strânse din buze și întoarse capul, ca să nu vadă groaza din ochii tinerei, și nici ea scârba din ai lui. Asta era învățătoarea copiilor săi? O fată care nu-⁠i putea suferi, care se temea de ei? Oare izbutea să-⁠și ascundă scârba față de culoarea pielii lor, pentru că erau mici și nu puteau să-⁠i facă nici un rău? Încercă să-⁠și aducă aminte ce știa despre școală, care era deschisă de curând. Conform legii, copiii lui puteau merge la școli pentru albi, însă nu erau bine primiți acolo, mai ales că deveniseră din ce în ce mai numeroși. Ca să facă față creșterii populației, în cartierul de nord se deschideau școli noi. Din câte auzise, în tot orașul Omaha nu era decât o profesoară de culoare, și ea preda într-⁠un liceu mic. Prin urmare, la clasele mici, predau profesori albi; majoritatea se oferiseră voluntari sau fuseseră trimiși de biserici. Până acum nu văzuse lucrurile astfel, dar era adevărat: școlirea copiilor lui era considerată un act de caritate. Iar Ollie cunoștea oamenii îndeajuns de bine cât să înțeleagă că aceia care făceau acte de caritate doar arareori simțeau iubire sau considerație față de cei cărora le erau adresate.

— Trebuie să mă duc acasă! exclamă domnișoara Carson și se ridică, tremurând din cap până în picioare. Trebuie să mă duc acasă, ai mei își fac griji din cauza mea. Nu pot rămâne aici. Nu-⁠mi pasă de… poți să-⁠i iei acasă, ia-⁠i de aici, du-⁠i de aici! Plecați cu toții!

— Domnișoară, vă rog să mă ascultați o clipă, spuse Ollie cu glas blând, așa cum știa să vorbească la nevoie. Nu e cu putință, nu pe furtuna asta. Unde locuiți?

— De ce vrei să știi? întrebă fata, privindu-⁠l cercetător; buzele i se albiseră.

— Doar ca să… în această parte a orașului? Sau în altă parte?

— Lângă Fremont, biserica episcopală… tata e pastor acolo. El a vrut să predau aici.

— Aha, dădu Ollie din cap, fără să se mire. Domnișoară, nu aveți cum să ajungeți acolo, asta încerc să vă spun. Tramvaiele nu mai merg, multe dintre felinare s-⁠au stins, e o vreme de nu-⁠ți vine să lași nici un câine afară. V-⁠ați rătăci, ați putea păți ceva… n-⁠ați vedea nici măcar un cal venind de după colț. Trebuie să stați aici până se domolește viscolul.

— Să stau aici… peste noapte? ridică ea vocea.

— Măcar până se domolește.

— Ai să… să-⁠i duci pe copii acasă?

— Nu, domnișoară. Nicăieri nu sunt mai în siguranță ca aici.

— Of! Domnișoara Carson închise ochii strâns și întoarse capul spre perete, ascunzându-⁠și jumătate de față.

Ollie făcu vreo câțiva pași înapoi ca să-⁠i dea timp să se obișnuiască cu gândul. Se întoarse spre copiii care stăteau lângă sobă ținându-⁠se de mâini și îi priveau uimiți. Li se alătură, întinse și el mâinile spre focul care abia mai pâlpâia și căzu pe gânduri.

Încăperea era mică. Avea două rânduri de bănci și atât – nici tablă, nici pupitre. Așa era la școala pentru copiii de culoare, își zise cu amărăciune. Le spui că pot învăța, dar nu le dai cele necesare. Văzând doar câteva abecedare, înțelese că erau nevoiți să le împartă. Copiii lui aveau tăblițe, dar știa de la nevastă-⁠sa că unii nu aveau, așa că îl bătea gândul să le cumpere. Pe pereții zugrăviți erau prinse câteva desene făcute de copii, însă altminteri era un loc trist, abia luminat de câteva lămpi cu ulei prăfuite.

Nu vedea nicăieri vreo grămadă de lemne sau găleată cu cărbuni pentru foc.

— Unde țineți lemnele? întrebă Ollie peste umăr, ca și cum nu era mare lucru, evitând să se întoarcă spre învățătoare.

— S-⁠au terminat acum vreun ceas. Asta e tot ce-⁠a mai rămas, răspunse ea, și Ollie, de la celălalt capăt al camerei din ce în ce mai friguroase, îi auzi răsuflarea întretăiată, de animal prins în cursă.

Se ridică prefăcându-⁠se că se întinde, dar, în realitate, căutând ceva ce putea fi pus pe foc. Câteva cărți. Într-⁠un colț era un teanc de ziare vechi – probabil pentru latrina din spatele clădirii. Un birou masiv, cu capac-⁠rulou, din cele folosite în bănci – al învățătoarei –, și o masă lungă în partea din spate a încăperii. Două mobile solide, nu le-⁠ar fi putut rupe cu mâinile goale.

Se uită la cele două rânduri de bănci. Cu mâinile în buzunare, se apropie de una dintre ele și o lovi cu piciorul. Se mișcă, carevasăzică nu era prinsă cu cuie de podea. Nici nu părea prea solidă, doar niște scânduri prinse la capete de picioarele nu prea groase.

Cei șase copii se țineau după el, și înțelese că purtarea învățătoarei îi speriase. Acum, că se afla aici, nu se mai temeau, dar probabil că se vor ține ață de el până îi va putea duce acasă dimineața sau când va fi încetat furtuna de zăpadă. Dacă se oprea, se opreau și ei.

Se întoarse şi îi privi pe rând cu blândețe, zâmbindu-le.

— Cine vrea să se joace?

Câțiva copii zâmbiră, apoi Francis scoase un chiot când Ollie le arătă cum să spargă băncile, izbindu-⁠le cu picioarele și apoi rupându-⁠le cu mâinile. Să distrugi fără să fii pedepsit e visul oricărui școlar. În scurtă vreme râdeau și țipau cu toții. Le făcea bine să se miște, să-⁠și pună sângele în mișcare și să se mai încălzească. Ollie nu avea cum să știe cât va ține focul, chiar dacă ardeau toate băncile.

— Nu se poate… vai de mine, n-⁠au voie să facă așa ceva! Nu se poate! strigă domnișoara Carson, ieșind indignată din ascunzătoarea ei. E proprietatea cuiva… a orașului!

— Am să le plătesc, zise Ollie încruntat. Domnișoară, trebuie să punem ceva pe foc, altminteri înghețăm. Aveți altă idee? 

— Da, să mergeți acasă! Cu toții, duceți-⁠vă la casele voastre! Eu una așa am să fac! ţipă ea ascuțit și se năpusti spre ușă. 

Ollie avea de ales: ori s-⁠o oprească, să atingă o femeie albă și, astfel, să-⁠și pună viața în joc… Ori s-⁠o lase să plece, ca o smintită ce era; doar și-⁠o făcea cu mâna ei.

— Domnișoară! Domnișoară Carson! 

Vocea lui putea umple o încăpere, ba chiar o biserică, credea nevasta lui, dacă își punea în gând. Bubui, stârnind ecouri în camera aproape goală, în timp ce el se așeză hotărât între tânăra zănatică și ușă.

Ea se opri la câțiva pași în fața lui și, astfel, putu să o vadă mai bine. Era albă de spaimă, până și buzele i se înălbiseră – nu văzuse niciodată pe cineva atât de palid. Obrajii păstraseră rotunjimea copilăriei și bărbia ascuțită îi tremura ca atunci când, doar o fetiță fiind, era tristă sau speriată.

Copiii apăruseră târziu în viața lui Ollie. Nu-⁠și dorise neapărat să aibă o familie – nu-⁠și făcuse planuri dinspre partea asta –, dar așa se întâmplase, și nu-⁠și amintea să fi avut cu adevărat de ales. O întâlnise pe Alma, o fată drăguță și isteață, căreia nu-⁠i păsa că e proprietar de bar. Ceea ce contase și mai mult, ea nu sărise niciodată calul încercând să-⁠l aducă la slujbă. Îi bătea apropouri de una, două ori pe lună, dovedindu-⁠se a fi, așadar, un model de moderație, dacă o compara cu femeile bisericoase pe care le cunoștea el. Îl domesticise în felul ei, dăruindu-⁠i doi copii care îi înmuiaseră inima din clipa când îi ținuse în brațe; îl izbiseră în piept cu pumnii lor micuți și îl cuceriseră fără drept de apel. 

De atunci, Ollie descoperise că e ca ceara în mâinile oricărui copil; tot ce avea legătură cu copiii, sensibilitatea lor exagerată, energia inepuizabilă care se termina pe negândite, lăsând locul unui somn din care nu te îndurai să-⁠i trezești, toate îl încântau. Și, mai presus de toate, promisiunea pe care o reprezentau. Cine-⁠ar ști să spună ce va ajunge un copil la maturitate? Unii credeau că știu. Alma avea păreri bine înrădăcinate în această privință: „Ascultă-⁠mă pe mine, Francis ăsta o să ajungă predicator, la cum vorbește!“ sau „Îl știi pe Peter ăla mic, băiatul lui Thompson? Ai văzut ce priviri îți aruncă? Îți spun eu, n-⁠o să iasă nimic bun din el!“

Însă Ollie avea speranțe pentru oricare dintre ei.

Scriitoarea americană Melanie Benjamin

Prezentarea romanului „Viscolul copiilor“ de Melanie Benjamin conform editurii Humanitas Fiction:

Melanie Benjamin, autoarea bestsellerurilor internaționale Lebedele de pe Fifth Avenue, Soția aviatorului, Femei de Oscar și Doamna de la Ritz, publică în 2021 un roman impresionant despre curaj în prerii, inspirat de un fapt real. Viscolul copiilor s-a aflat printre cele mai bune zece cărți ale lunii ianuarie 2021 în The Washington Post și a fost lăudat de Oprah Magazine.

12 ianuarie 1888. Vremea neobișnuit de caldă îi păcălește pe imigranții stabiliți în Marile Câmpii din centrul Statelor Unite, intrați astfel fără voie în istorie ca eroi ai unei tragedii americane. O zi ce părea să anunțe primăvara se transformă într-un coșmar. Două surori, învățătoare, niște copile ele însele, sunt nevoite să ia hotărâri de care depinde viața elevilor pe care îi au în grijă. Deciziile lor sunt opuse, schimbând dramatic soarta celor din jur. Pornind de la evenimente reale petrecute în Nebraska și Teritoriul Dakota, Melanie Benjamin creează un roman de neuitat, o galerie de figuri remarcabile pe care le plasează într-un context istoric surprinzător. Viscolul copiilor este o carte despre slăbiciunea și totodată despre forța omului în fața naturii, cu atât mai tulburătoare în această vreme a devastatoarelor schimbări climatice și a fenomenelor meteo extreme. 

Raina și Gerda Olsen sunt surori, amândouă învățătoare, amândouă îndrăgostite. Școlile în care predau sunt mici, sărăcăcioase, lipsite de mijloace, iar elevii lor vin din familii greu încercate, cel mai adesea de imigranți, obișnuite cu vicisitudinile și dezamăgirile. Surorile au visuri și iluzii, dar despărțirea de părinți a fost grea, iar uneori simt că se rătăcesc fără busola morală a acestora. În ziua de 12 ianuarie 1888 un viscol cumplit lovește Nebraska și Teritoriul Dakota, iar atât Raina, cât și Gerda trebuie să ia cea mai bună decizie, care să țină cont nu numai de trăirile lor, cât mai ales de siguranța copiilor. Unii își pun în ele toată încrederea, toată speranța, alții, victime deja ale traiului greu și fricii, își riscă viața în mod neașteptat. Un viscol de doar câteva ore o va transforma pe una din surorile Olsen într-o adevărată eroină. 

„În această poveste foarte bine scrisă, cu un mare suspans inerent faptelor descrise, Melanie Benjamin revizitează viscolul din ianuarie 1888, când s-au pierdut atâtea vieți.“

Publishers Weekly

„În această dramă teribilă, captivantă în desfășurarea ei și fascinantă prin profunzimea psihologică, Benjamin evocă aspecte sumbre ale vieții fermierilor, de la asprimea privațiunilor la violența atitudinilor rasiste față de amerindieni și afro-americani; în același timp redă, cu delicatețe și sensibilitate, transformarea morală a personajelor și sentimentele care le însuflețesc.“

Booklist

„Un exercițiu de suspans. Viscolul copiilor este un roman pe alocuri dur, adesea tulburător, dar scriitura lui Melanie Benjamin este mereu elegantă. Teribilă și încântătoare, sensibilă și provocatoare, aceasta este o carte care celebrează, dar și condamnă Visul American.“

„Un echilibru perfect între drama de proportii si tulburatoarele momente de intimitate.“ — Publishers Weekly

bookreporter.com

Născută pe 24 noiembrie 1962 la Indianapolis, Melanie Benjamin a studiat la Indiana University, Indianapolis. În 1988 s-a căsătorit cu Dennis Hauser, au împreună doi copii și locuiesc la Chicago. Cu numele Melanie Hauser a publicat povestiri în In Posse Review și The Adirondack Review, una câștigând în 2001 un concurs de proză scurtă al Radioului Public din Chicago, și două romane. Cu pseudonimul Melanie Benjamin a semnat mai multe romane istorice. Al treilea roman al său, Alice I Have Been, apărut în 2010, a fost bestseller național. În 2011, a publicat romanul The Autobiography of Mrs. Tom Thumb, iar în 2013, Soția aviatorului (The Aviator’s Wife; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional aflat în curs de ecranizare. Lebedele de pe Fifth Avenue (The Swans of Fifth Avenue; Humanitas Fiction, 2018) a apărut în 2016, fiind, asemenea romanului anterior, bestseller New York Times și USA Today. Romanul publicat în 2018, Femei de Oscar (The Girls in the Picture; Humanitas Fiction, 2020), aduce în prim-plan prietenia dintre două femei celebre, care au marcat istoria filmului hollywoodian. În anul 2019 lui Melanie Benjamin îi apare romanul bazat pe întâmplări adevărate Doamna de la Ritz (The Mistress of the Ritz; Humanitas Fiction, 2020), care dezvăluie o fascinantă poveste de dragoste și eroism din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tot de la evenimente istorice pornește și romanul din 2021 Viscolul copiilor (The Children’s Blizzard; Humanitas Fiction, 2022), inclus de The Washington Post pe lista celor mai bune zece cărți ale lunii ianuarie 2021.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.