Fragment în premieră din romanul „Ultimii cai din stepă“ de Maja Lunde

6 aprilie 2022 de  Oana Borviz    

Cei care ați citit „Istoria albinelor“ și „Istoria apelor“, știți că norvegianca Maja Lunde reușește în romanele ei un amestec perfect de povești umane, fapte istorice și științifice.

„Ultimii cai din stepă“ – cel mai nou roman din tetralogia schimbărilor climatice ce include și primele două titluri – merge pe același mixt de dramă familială, roman de aventuri și dezastru climatic. Folosind trei locuri din perioade diferite (Sankt Petersburgul anului 1881, Mongolia sfârșitului de secol XX și Norvegia anului 2064) și tot atâtea voci, Maja Lunde spune povestea unei specii de cai aflate pe cale de dispariție, dar în esență vorbește despre supraviețuirea speciei umane, despre puterea iubirii și despre miracolele vieții.

Mai jos veți găsi un fragment din acest roman, oferit de prietenii de la Humanitas Fiction. Spor la citit!

Fragment din romanul „Ultimii cai din stepă“ de Maja Lunde

Relatarea despre expediția
în Mongolia și ce am descoperit acolo

Un om cu multe afaceri

EQUUS PRZEWALSKI POLIAKOV

Equus

przewalski

poliakov

Numele îmi răsuna în minte când am ajuns la grădina zoologică, destul de târziu după întâlnirea cu Poliakov. Caii preistorici, în turme, pe stepe, cu adierea vântului în coamă și-⁠n cozi, alergând, alergând mereu, așa cum alergaseră de mii de ani; imaginează-⁠ți cum ar fi dacă ar exista cu adevărat!

În fața intrării flașnetarul era pe cale să învârtească maneta și să producă sunetele acelea țipătoare, iar la ghișeul de bilete, mai multe mame stăteau la coadă cu copiii lor, îmbrăcați de duminică. Plouase în timpul nopții, dar cerul era pe punctul de a se însenina, pământul umed strălucea și peste tot erau bălți. Un băiețel descoperise cât de bine era să țopăie într-⁠o baltă, și întregul costum alb de marinar era stropit cu noroi, îi picura din lunga panglică de mătase, iar bona lui britanică îl dojenea când în engleză, când într-⁠o rusă stricată.

M-⁠am grăbit să trec de coada formată de vizitatori și am întâlnit un angajat cu un ponei de închiriat, pe care-⁠l trăgea de o frânghie spre mica arenă de călărie. Am schimbat câteva fraze de complezență cu îngrijitorul, în timp ce îi cercetam chipul. Aveam doisprezece îngrijitori, toți îmbrăcați în uniforme verzi, cu revere negre și cu nasturi aurii, și eu eram foarte mulțumit că țineau animalele sănătoase și curate, iar pantofii lor erau mereu curățați și nasturii lustruiți. Acest îngrijitor cu siguranță nu înțelesese care era standardul.

— Găsești soluție de curățat în magazie, am spus. Te rog să o folosești!

A încuviințat din cap, pornind cu poneiul după el, iar eu întrezăream deja cum se formează coadă de oameni chiar lângă hipodrom. Copiii se dădeau fiecare o tură pe spatele micuțului animal și mulți se întorceau în fugă la coadă, imediat ce se dăduseră jos de pe ponei. De parcă așteptarea călăriei, sentimentul pe care îl aveau în timp ce stăteau la coadă, ar fi făcut parte din experiența lor, în egală măsură cu călăritul – o aventură destul de lipsită de evenimente, care dura aproximativ un minut. Dacă o mică plimbare putea trezi astfel de emoții, cât de bucuroși ar fi de un cal przewalski?

Dar unele lucruri sunt greu de priceput uneori. De exemplu, nu am înțeles de ce îi acordau atât de puțină atenție antilopei noastre unicat. Și ea avea nevoie de puțină companie, întrucât perechea ei murise la foarte scurt timp după ce au ajuns la grădina zoologică, anul trecut, iar acum masculul zăcea întins pe podea în cușcă, cu puțin interes pentru tot ceea ce îi dădeam de mâncare – nici măcar iarba proaspătă de primăvară nu l-⁠a entuziasmat și ochii lui căprui deveneau tot mai lipsiți de strălucire pe zi ce trecea.

Dar în schimb vizitatorii dădeau buzna la Berta. Animalului mare și greoi i s-⁠a permis să rămână afară pe perioada verii. I-⁠am alocat o zonă foarte bună, dar cam murdară, mai ales astăzi, cu glodul care se forma după ploaie. Copiii se înveseleau de fiecare dată când se răsucea și rânjea așa cum ei nu aveau voie să o facă.

Un îngrijitor deschidea poarta de la adăpostul ei, eu m-⁠am uitat la ceas; era timpul ca prima zi de divertisment să-⁠nceapă. Îngrijitorul era unul dintre cei mai experimentați angajați ai noștri, deoarece, deși hipopotamii par calmi și lenți, pot deveni foarte violenți atunci când se simt amenințați. De aceea lăsam foarte puțini oameni să se apropie de Berta. Vizitatorii nu scoteau nici un sunet. Paznicul s-⁠a apropiat de hipopotam atent și prudent, apoi l-⁠a prins și i-⁠a sărit în spate.

Am auzit aplauzele și uralele adunării din spatele meu în timp ce-⁠mi continuam drumul spre birou. Evident, îi reușise și astăzi această schemă. Acum stătea pe spatele Bertei, fără să se țină, și era o priveliște despre care știam că vizitatorii aveau să le povestească entuziasmați și altora, după ce se vor fi întors acasă, la capătul unei zile petrecute la grădina zoologică și, astfel, ea devenea o experiență pe care și viitorii spectatori vor dori să o aibă. Acesta era motivul pentru care atât Berta, cât și îngrijitorul trebuiau să parcurgă rutina de mai multe ori în fiecare zi.

Mi-⁠am continuat drumul spre birou, am trecut pe lângă fântâna arteziană și am observat că buruienile puseseră stăpânire pe unul dintre straturile de flori; era sezonul de creștere acum în iunie, plantele nedorite parcă răsăreau din pământ în clipa în care le întorceai spatele.

De altfel, aceasta era perioada anului în care parcul era cel mai frumos, straturile de flori erau pline de viață, căsuțele de lemn erau vopsite în culori vesele, iar în mijlocul grădinii strălucea scena nou construită, unde aveam să oferim divertisment în fiecare seară de acum înainte. Totuși, brusc am avut impresia că lipsește ceva.

Am trecut pe lângă cimpanzeii pitici, ursul brun, cușca mare cu peruși și papagali. Peste tot erau copii și adulți care băteau din palme, strigau de bucurie și vorbeau despre animale. O mamă și o fetiță se uitau la plăcuța de alamă care era fixată pe cușca ursului brun, unde era trecut atât numele rusesc al animalului, cât și numele său latinesc și originea acestuia. Mama i-⁠a explicat copilului ce scria și le-⁠am auzit vorbind despre urși și despre Siberia. Am simțit un fior de mândrie, deoarece grădina zoologică probabil că oferea și divertisment, dar, în primul rând, o vizită aici oferea noi cunoștințe despre lumea minunată în care trăim, sporind interesul pentru ea. Imaginați-⁠vă ce discuții s-⁠ar naște pornind de la caii preistorici: despre specii, dezvoltarea acestora și poate chiar despre Darwin. 

„Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!“ a răsunat dintr-⁠odată în capul meu, în timp ce mergeam prin propriul meu regat. Rareori se potriviseră mai bine versurile lui Shakespeare.

Lângă ţarcul cămilei era un spațiu liber. Încă nu am decis ce să aducem acolo, iar caii s-⁠ar simți bine lângă un alt rumegător. Equus przewalski poliakov,mă gândeam. Tu ai putea să stai în acest loc! Am încercat să mi-⁠l imaginez aievea: calul, un armăsar mic, robust. Cum ar fi să-⁠mi pun mâna pe botul lui, să-⁠l mângâi ușor, în timp ce copiii și adulții se adună afară, jubilând și aplaudând mai tare ca niciodată. Și un mânz mic, fragil, cu picioare tremurătoare, primul mânz sălbatic care se va fi născut vreodată într-⁠o grădină zoologică – calul din mituri, din peșteri, părintele tuturor celorlalți cai; locuitorilor din Sankt-Petersburg le-⁠ar plăcea asta și ar sta la cozi atât de lungi, încât nu ar mai trebui să mă gândesc vreodată la aspectul economic.

Dar cine ar putea să-⁠mi aducă un cal sălbatic?

Am intrat grăbit în birou și am închis ușa. Pe rafturi aveam ziare și reviste, toate destinate oamenilor ca mine, zoologilor și personalului grădinilor zoologice, celor interesați în mod deosebit de aceste teme. Am început să răsfoiesc documentele, să citesc despre expediții în țări străine, unele dramatice, altele nereușite, altele atât de brutale încât am fost oripilat. Am selectat câteva nume, mi le-⁠am notat, dar unul mi-⁠a atras atenția în mod deosebit: Wilhelm Wolff. În ciuda faptului că nu părea să aibă nici patruzeci de ani, deja îi mersese vestea că poate captura diverse animale. Poveștile despre fermele sale erau multe și incredibile. Pasiunea lui pentru animale începuse de la vârsta fragedă de patru ani, mai precis, în anul 1848. Tatăl său, care era vânzător de pește, primise nu mai puțin de șase foci vii, pe care nişte pescari le prinseseră în plasă. Tatăl lui Wolff era un bărbat creativ și iubitor de animale, și i-⁠a venit ideea să expună focile lângă casa lui din Hamburg. Locuitorii orașului s-⁠au adunat rapid în jurul cuștilor, plătind sume exorbitante pentru a le observa, ceea ce l-⁠a încurajat pe tatăl lui Wolff să ducă animalele la Berlin, unde entuziasmul în rândul publicului a fost și mai mare.

Așa a pornit afacerea lor. Familia a început modest, cu o vacă, capre, gâște, o maimuță și un papagal, dar curând s-⁠a extins și a adus hiene, păsări, inclusiv un urs polar. Menajeria avea un loc permanent pe proprietatea familiei, unde spectatorii puteau intra dacă plăteau bilet de intrare, dar tatălui lui Wolff nu i-⁠a luat mult să priceapă că e foarte profitabil să cumperi și să vinzi aceste animale exotice menajeriilor și circurilor ambulante. Micuțul Wilhelm a crescut înconjurat de animale sălbatice, s-⁠a obișnuit să le îngrijească de la început, le-⁠a respectat și le-⁠a iubit. Tatăl său totuși era un domn previzibil și a văzut că afacerea familiei ar putea presupune mai mult decât niște simple cunoștințe despre animale și creșterea acestora. Prin urmare, și-⁠a trimis fiul la școală și a învăţat atât în franceză, cât și în engleză.

Până când Wolff a devenit adult, compania se dezvoltase, transformându-⁠se dintr-⁠o afacere modestă într-⁠o înfloritoare afacere de familie. Întrucât apăruseră multe grădini zoologice în Europa și America în anii 1860, în mod constant veneau clienți noi. Unul dintre cumpărătorii fideli ai lui Wolff a fost faimosul Phineas T. Barnum. Se spune că Barnum ar fi tranzacționat nu mai puțin de 3 000 de lire sterline cu o anumită ocazie în 1873, iar elefanții indieni s-⁠au numărat printre acele achiziții.

De-⁠a lungul anilor, Wolff a capturat animale din toate colțurile lumii, el și oamenii săi aveau mai multă experiență, dar, aș îndrăzni să adaug, investeau și mai mult suflet în acest domeniu decât oricine altcineva din întreaga lume.

Am început să caut febril printre cărțile mele de vizită. În cele din urmă, am identificat-⁠o pe a lui. Nu făcusem niciodată cunoștință cu Wolff însuși, dar corespondaserăm în multe ocazii în legătură cu tranzacții importante cu animale. Cu cartonașul în mână am stat pierdut în gânduri, trecându-⁠mi un deget peste numele său.

Wilhelm Wolff, m-⁠am gândit, oare tu să fii bărbatul pe care-⁠l caut?

Prezentarea cărții „Ultimii cai in stepă“ conform editurii Humanitas Fiction:

Traducere din norvegiană de Ivona Berceanu

Autoarea bestsellerurilor Istoria albinelor și Istoria apelor

Ultimii cai din stepă, noul roman al Majei Lunde, face parte, alături de bestsellerurile internaționale Istoria albinelor și Istoria apelor, din tetralogia schimbărilor climatice. Distopie a dezastrului postclimatic, poveste de dragoste, dramă familială, roman de aventuri de călătorie, cartea șochează, incită și îndeamnă la reflecție. 

Într-un viitor distopic, dar și într-un trecut nu prea îndepărtat, povestea unei specii de cai, considerată dispărută, străbate Europa și devine fundalul unui mesaj deopotrivă alarmant și salvator. Alternând trei voci distincte, din trei epoci – Sankt Petersburgul anului 1881, Mongolia sfârșitului de secol XX și Norvegia anului 2064 –, Maja Lunde imaginează o poveste neliniștitoare despre supraviețuirea speciei umane. Diferitelor forme ale extincției – abia previzibilă sau deja instaurată – li se opun umanitatea profundă a personajelor, empatia, fragilitatea lor ascunsă sub asprimea așternută de viață. În gesturile mici ale acestora se strecoară subtil speranța reinstaurării unui echilibru.

Sankt Petersburg – 1881. Doi bărbați cum nu se poate mai diferiți își află și sunt nevoiți să-și ascundă iubirea, s-o distileze, așezând-o într-o pasiune mai vastă – descoperirea și capturarea cailor takhi în deșertul mongol, la capătul unei expediții deopotrivă revelatoare și salvatoare. 

Mongolia – 1992. Karin și Mathias,  mamă și fiu, contemplă relația complicată dintre ei, iubirea care a fost și ce a mai rămas din ea, însoțind înapoi în Mongolia caii takhi, salvați prin efortul a generații la rând, și acum gata să fie repuși în libertate, în mediul lor natural. 

Norvegia – 2064. Trei femei, o mamă și o fiică, împreună cu o străină care călătorește spre nord, tot mai departe spre nord, așa cum a făcut-o mare parte din populația Europei, reînvață limbajul deseori violent al apropierii și al încrederii.

Trei povești diferite, străbătute și unite de formele infinite ale iubirii și de convingerea că viața se strecoară acolo și atunci când te aștepți mai puțin.

„Un roman Fascinant, tulburător și puternic.“ — Booklist 

„Un roman care se parcurge dintr-o suflare, un adevărat regal pentru cititori.“

La Voix du Nord

„Cu acest roman, Maja Lunde și-a rafinat la perfecție rețeta de succes […]. Cel mai sumbru volum al tetralogiei, dar și cel mai plin de speranță.“

Dagbladet

„Cel mai bun roman de până acum al Majei Lunde.“

NRK

„Fiecare fir narativ dezvăluie, gradat, consecințele intervenției neintenționate, însă deseori dezastruoasă, a omului în natură. Maja Lunde glisează perfect între ficțiunea istorică, de călătorie și distopică.“

Booklist

„De o strălucită complexitate. Lunde ne oferă un amestec desăvârșit de povești umane puternice, speculație, precum și date istorice și științifice.“

Publishers Weekly

Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale, ale cărei cărți s-au vândut în lume în peste trei milioane de exemplare. S-a născut în 1975 și a crescut la Oslo, unde locuiește și în prezent cu soțul ei și cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo, mai întâi literatura și psihologia, apoi și-a luat masteratul în media și comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film și pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Din 2012 până în prezent i-au apărut peste zece cărți pentru copii și adolescenți. Primul său roman pentru adulți, Istoria albinelor (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional, tradus în peste treizeci și cinci de țări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor. A primit numeroase premii, printre care Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) și Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică). Istoria apelor (Blå, 2017; Humanitas Fiction, 2020), cel de-al doilea roman din tetralogie, nominalizat la Bokhandlerprisen, a devenit, la rândul lui, bestseller internațional și e deja tradus în peste douăzeci și cinci de țări. Publicat în toamna lui 2019, cel de-al treilea roman, Ultimii cai din stepă (Przewalskis hest; Humanitas Fiction, 2022) a fost nominalizat în același an la Bokhandlerprisen și la Premiul ascultătorilor programului norvegian de radio P2. Romanul a fost tradus în peste douăzeci de țări. În 2020, Lunde a fost recompensată cu două premii prestigioase, Peer Gyntprisen și Bjørnsonprisen.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.