Noutãți

Fragment în premieră din romanul „Trei surori” de Heather Morris

13 aprilie 2022 de  Oana Borviz   •  

Scriitoarea neozeelandeză Heather Morris – autoarea bestsellerurilor 𝑻𝒂𝒕𝒖𝒂𝒕𝒐𝒓𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝑨𝒖𝒔𝒄𝒉𝒘𝒊𝒕𝒛, 𝑪𝒂̆𝒍𝒂̆𝒕𝒐𝒓𝒊𝒂 𝑪𝒊𝒍𝒌𝒂̆𝒊, 𝑷𝒐𝒗𝒆𝒔̦𝒕𝒊 𝒅𝒆𝒔𝒑𝒓𝒆 𝒔𝒑𝒆𝒓𝒂𝒏𝒕̦𝒂̆ – a mai scris o carte despre supraviețuire, dragoste și curaj inspirată de o poveste reală.

„Trei surori”, apărută de curând la Humanitas Fiction (Colecţia Raftul Denisei), în traducerea Luanei Schidu, este despre trei surori din Slovacia care, despărțite de împrejurări dramatice, se regăsesc în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Romanul a fost scris după ce Heather Morris a ajuns să cunoască trei surori supraviețuitoare ale ororilor de la Auschwitz: surorile Meller (două dintre ele, nonagenare, trăiesc și astăzi în Israel).

Prietenii de la Humanitas Fiction ne-au oferit un fragment din acest roman răscolitor. Citește-l! Nu te va lăsa rece:)

Auschwitz-Birkenau, 

toamna 1942

Cu fiecare dimineață și seară, când surorile merg spre Auschwitz și înapoi la Birkenau, frica lui Cibi de iarna care se apropie crește. Privesc cu tristețe pădurea de dincolo de Birkenau, observând schimbarea de anotimp: frunzele verzi devin roșii, apoi galbene, și încep să cadă. Își amintesc de vremurile bune petrecute cu bunicul lor, la Vranov. După moartea lui Menahem, Ițhak luase asupra lui sarcina de a le învăța pe fete despre frumusețile pădurii. Știau să recunoască ferigile care creșteau la poalele copacilor, ce specii de ciuperci sunt comestibile și cum să le evite pe cele mai atrăgătoare, dar fatale care răsăreau din pământul pădurii în fiecare toamnă. 

— Pun pariu că am găsi ciuperci acolo, spune mereu Livi, tânjind. Mai ții minte, Cibi? Tu, eu și Magda, cu coșurile pline de mere pădurețe și fructe sălbatice?

Cibi răspunde rareori, pentru că e o fantezie, și fanteziile sunt periculoase aici. Dar, mai mult decât atât, nu vrea să aducă gânduri despre Magda în lagăr. Imaginea surorii ei acasă, cu mama, e singura care-i aduce un pic de alinare.

Când începe să cadă zăpada, surorile aduc pe furiș o pătură și niște haine din camera de sortare, dar tot le e frig.

Kanada e un tărâm al abundenței. Treaba lor e să caute în articolele confiscate de la noii prizonieri ascunzători secrete de mâncare, bani, bijuterii – orice lucru de valoare. Supravegheate de soldați SS, fetele pipăie cusăturile pantalonilor, tivurile fustelor, gulerele hainelor. Când descoperă ceva, desfac cusăturile și scot obiectul. Cibi a descoperit un rubin, Livi un diamant. Tentația e o realitate pentru toate fetele din camera de sortare, dar Cibi n-ar risca viața lor pentru o piatră prețioasă, orice le-ar putea cumpăra o astfel de comoară. Unele fete o fac însă, mai ales acum, iarna, când se instalează disperarea pentru hrană, haine în plus, puțină bunătate. 

După asta, adună laolaltă articolele de îmbrăcăminte la fel: cămăși, vestoane, pantaloni și lenjerie intimă. Camera e călduroasă și munca mai puțin istovitoare decât la șantier, iar surorile sunt recunoscătoare pentru asta.

Revenind la Birkenau seara, Cibi vede uneori câte o fată îngropându-și bunurile furate în pământul tare de sub zăpadă. Fata așteaptă apoi ocazia să ducă nestematele, sau orice a îngropat, deținuților bărbați așa-zis privilegiați, care, la rândul lor, le vor schimba pe mâncare cu ofițerii SS.

Din când în când, Cibi o face pe Livi să-și pună o pereche de șosete în plus sau să-și înfășoare o eșarfă în jurul capului: obiecte mărunte, neglijabile, care nu presupun riscuri mari, dar sunt esențiale pentru condițiile nemiloase ale vieții lor. Câteodată, când poate, Cibi mai ia câte ceva cu ea pentru vreuna din celelalte fete din blocul lor.

Unele fete schimbă lenjerie pe o porție de pâine, dar nici Cibi, nici Livi nu se pot îndura să „vândă“ ce iau pe furiș. Uneori, găsesc alimente printre lucruri – un codru de pâine mucegăită, o plăcintă pe jumătate putredă – și chiar și pe acestea le predau de bunăvoie, cu câteva excepții, când foamea cumplită le-a întrecut frica de a fi prinse și și-au îndesat în gură aluat tare, vechi de săptămâni.

— Livi, Livi, uite, îi șoptește într-o zi Cibi surorii sale, care împerechează niște șosete și le pune într-o grămadă în fața ei.

Stă cu palma desfăcută pe sub grămada de haine pe care le sortează.

— Ce-i ăsta?

— E un franc, un franc francez. Nu e cel mai frumos lucru pe care l-ai văzut vreodată?

Livi se mai uită o dată la monedă, apoi în ochii strălucitori ai lui Cibi. Sora ei n-a mai părut de mult atât de plină de speranță.

— E frumos, Cibi, zău, dar ce poți să faci cu el?

Cibi pare să se trezească din transă, strângându-și degetele în jurul monedei. Străbate încăperea, spre Rita, și i-o înmânează. Apoi se întoarce la locul ei și continuă să scotocească prin haine. Pentru câteva clipe, s-a plimbat pe străzile Parisului, privind cum scânteiază Sena în lumina lunii și admirând cuplurile care se plimbau braț la braț și-i zâmbeau când treceau pe lângă ea.

În seara aceea, Livi rămâne în urmă când merg înapoi spre Birkenau. Cibi nu i-a mai spus o vorbă nici ei, nici altcuiva de când a predat moneda. Ninge și lumina pălește, iar reflectoarele din turnurile de veghe sunt încă la mai mult de un kilometru distanță. Rachel, o altă fată din detașamentul lor, o ajunge din urmă pe Cibi, atrăgându-i atenția asupra lui Livi, care rămâne tot mai mult în urma grupului. Cibi îi zâmbește lui Rachel, recunoscătoare că ea și multe altele se poartă ca niște surori față de cea mai mică din grupul lor, față de Livi.

Inițial un pic supărată că Livi n-a încercat să țină pasul, Cibi o îndeamnă să se grăbească.

— Ce s-a întâmplat? De ce ești atât de înceată? întreabă ea când Livi o ajunge în sfârșit din urmă.

Pe fața surorii ei șiroiesc lacrimi și ea arată spre picioare.

— Mi-au înghețat picioarele. Nu cred că mai pot să merg, plânge ea.

— Toate avem picioarele înghețate. Încearcă să ții pasul cu mine.

Livi pune mâna pe umărul lui Cibi și ridică piciorul stâng, ca să-i arate că-i lipsește talpa pantofului. Pielea ei delicată e rănită și sângerândă.

— Când ai pierdut-o? se uită Cibi, acum îngrijorată, la piciorul lui Livi.

— După ce am ieșit pe poartă, la Auschwitz.

— Ține-te de mine și sari într-un picior, bine?

Ascunse de restul grupului, surorile ajung la poarta lagărului Birkenau. Când sunt gata să treacă pragul, se uită după obișnuitul șir de soldații SS care le caută pe cele prea slăbite ca să poată munci.

Cibi îi dă drumul lui Livi să meargă singură.

— Trebuie să intri pe poartă singură, Livi, îi spune ea. Ține capul sus, ignoră frigul și pur și simplu mișcă-te. Poartă-te ca și cum ai vrea să fii aici.

Chiar în fața surorilor sunt câteva fete cu umerii căzuți. Se mișcă atât de încet, de parcă ar umbla în somn. Livi încearcă să nu se uite cum soldații le trag deoparte. Știe din instinct că mâine vor fi două locuri libere la Kanada, două locuri libere pe care va fi bătaie. Nu intenționează să creeze un al treilea.

Când ajung în blocul lor, Cibi o ajută pe Livi să se urce în pat. Curăță cu grijă sângele și pielea julită și masează piciorul surorii ei, ca să-i pună sângele în mișcare. Îi suflă aer cald pe degete și, foarte încet, acestea redevin roz.

— Trebuie să-i arătăm Ritei piciorul tău înainte să se dea stingerea. Poate ne ajută, îi spune Cibi lui Livi.

Surorile se îndreaptă spre partea din față a blocului, unde kapo le supraveghează pe fetele care se întorc de la diferitele munci. 

— Grăbiți-vă, dacă nu vreți să faceți o vizită la camera de gazare în zori! strigă Rita.

— Despre ce vorbește? șoptește Livi. Ce-i aia cameră de gazare?

— Livi, nu cred că trebuie să vorbim despre asta acum, spune Cibi.

— De ce? Ce e?

— Livi, te rog. Hai să rezolvăm cu încălțămintea ta, bine?

Dar Livi nu vrea să mai facă nici un pas. 

— Cibi, te rog să nu mă tratezi ca pe un copil! Spune-mi ce e.

Cibi oftează, dar sora ei are dreptate. Cum mai poate fi cineva copil în locul ăsta? Privește în ochii mari ai lui Livi.

— Unde crezi că le duc pe cele care nu trec selecțiile? Spune-mi, ce crezi că se întâmplă cu ele?

— Mor?

— Da, mor. În camera de gazare. Dar nu e cazul să-ți faci griji. N-o să las să ni se întâmple nimic câtă vreme îmi mai curge o picătură de sânge prin vene.

— De acolo sunt fumul și mirosul? Le ard apoi?

— Îmi pare rău, Livi.

— Și cumva, cumva, Cibi, tu o să-i împiedici să ne gazeze, să ne ardă? întreabă Livi ridicând vocea. Spune-mi cum anume o să faci asta!

— Nu știu, pisicuțo. Dar am făcut în așa fel încât să rămânem în viață până acum, nu-i așa? Așa că hai să-ți facem rost de niște încălțări noi.

Livi se târăște după sora ei, cu o frică nouă în suflet. Se întreabă dacă asfixierea cu gaz otrăvitor e dureroasă.

— Pantoful lui Livi nu mai are talpă, Rita, îi spune Cibi lui kapo, arătându-i pantoful. Te rog, poate să se ducă să-și ia o pereche nouă?

Rita se uită la pantof și la Livi stând în fața ei, cu ochii plecați.

— Știi unde să te duci? întreabă ea.

— La magazia de la intrarea în lagăr? spune Cibi.

— Atunci grăbiți-vă, o să încui curând. Nu vreți să fiți prinse pe-afară.

Cibi și Livi aleargă la clădirea mică unde sunt ținute hainele și pantofii în plus. Înăuntru găsesc o kapo pe care n-au mai văzut-o niciodată, și Cibi îi întinde pantoful fără talpă al lui Livi.

— Port 39, zice repede Livi.

Femeia arată spre o bancă pe care se află doar trei perechi de pantofi.

Livi se duce să se uite la ei.

— Dar nu pot să-i port pe ăștia, spune ea. Sunt prea mici! E obosită, piciorul îi zvâcnește de durere și pentru o clipă uită unde se află. Eu port 39, repetă ea ca un copil răzgâiat.

Nici una dintre fete nu se așteaptă la reacția care urmează. Kapo vine spre ele, cu ochii la Livi, și o plesnește cu putere, de două ori, peste față. Livi se lovește de perete.

— Îmi pare rău că nu vă putem oferi numărul potrivit, doamnă. Poate doriți să reveniți în altă zi, rânjește kapo.

Cibi apucă o pereche de pantofi cu o mână și brațul lui Livi cu cealaltă și o târăște spre ieșire. Odată ajunse afară, se oprește și îi arată pantofii.

— Ridică piciorul, Livi, șoptește ea.

Obrajii lui Livi sunt roșii. Nu răspunde.

— Te rog, Livi, hai să încercăm să-i punem.

Livi se holbează la gura lui Cibi.

— Ce-i cu tine? întreabă aceasta.

— Nu te aud! Nu te aud! țipă Livi scuturându-și capul pentru a scăpa de țiuitul din urechi.

Cibi se așază în genunchi, încercând să îndese picioarele lui Livi în pantofi, dar sunt cu cel puțin două numere mai mici. E recunoscătoare că Livi n-o poate auzi în timp ce o roagă încet pe mama ei s-o îndrume. Pantofii nu se potrivesc și Livi o să moară sigur dacă o să trebuiască să meargă desculță până la Auschwitz și înapoi. Prin vânt, printre lătrăturile câinilor și strigătele soldaților SS, Cibi aude răspunsul mamei sale. „Pune pantofii în picioarele surorii tale.“

Așa că încearcă din nou. Livi, cu picioarele amorțite de frig, nu-și simte degetele în timp ce sunt strivite în pantofii prea mici.

Dar fețele sunt făcute din pânză, care, după câteva drumuri, o să se lase măcar cât să facă pantofii ceva mai confortabili. Au tălpi de lemn striate, de care o să se prindă zăpada pe drumurile lungi. Fetele glumesc că Livi se face mai înaltă. Ea răspunde că acum ea e sora mai mare. 

Își scutură zăpada de pe tălpi și își recapătă statura obișnuită. Acest ritual, de două ori pe zi, le oferă surorilor o oază de amuzament.

În ciuda rezervelor inițiale ale lui Cibi, ea și Livi devin mai îndrăznețe în camera de sortare, luând pe furiș haine în blocul lor, din care păstrează doar cât să le încălzească un pic în aceste luni reci și dând celorlalte restul. Cibi ascunde bijuterii și bani în buzunare și face drumuri dese la toaletă, unde le aruncă: preferă să dispară pentru totdeauna decât să pună mâna pe ele naziștii. Sunt percheziționate doar la sfârșitul zilei, când ies din Kanada.

Vremea e nemiloasă însă, oferind un motiv suficient pentru anularea oricărei loialități care există între femei, iar adeseori Cibi și Livi se întorc la prici și constată că lucrurile lor lipsesc. Nu sunt confruntări: toată lumea e disperată.

Nou-venitele continuă să creeze tensiune: izbucnesc certuri și vechile alianțe se rup. Fetele noi au nevoie de haine ca să supraviețuiască, iar cele vechi nu vor să le împartă cu ele. Soldații SS îndesesc selecțiile de la apel, luându-le pe cele slăbite sau bolnave pentru exterminare. Lui Cibi și Livi li se pare că au loc în fiecare zi, pe măsură ce tot mai multe femei dispar.

Crăciunul aduce cu el o nouă epidemie de tifos, lovind puternic blocul lor, și Cibi e doborâtă. În câteva zile face febră și delirează, dar toate fetele știu că dacă rămâne în bloc când se pleacă la muncă dimineața, n-o să mai fie acolo când se întorc.

În următoarele două săptămâni, Cibi e pe jumătate dusă în brațe până la Auschwitz și înapoi. Seara, Rita se face că nu vede că tremură și transpiră sub o movilă de haine date de fete, în timp ce febra îi mistuie trupul emaciat. Livi o ține de mână pe sora ei toată noaptea, în timp ce aceasta se zvârcolește în pat. Setea lui Cibi nu poate fi potolită de cele câteva înghițituri de apă pe care celelalte reușesc să le strecoare înăuntru. Uneori vede chipul Magdei aplecat peste al ei, rugându-se să se facă bine. Alteori, Magda e cea care o hrănește cu firimituri de biscuiți pe care fetele i-au „scos“ din camera de sortare.

Cu un efort imens, își adună puterile de fiecare dată când trece prin porțile de la Auschwitz sau Birkenau, și Livi o silește, așa cum a făcut ea înainte, să meargă fără ajutor pe sub ochii vigilenți ai soldaților SS. Vremea rea o ajută deseori, căci soldații n-au nici un chef să stea afară, în viscol.

Recuperarea lui Cibi e înceată, dar constantă. Păstrează în minte năluca Magdei, și asta o ajută, dar nu-i pomenește lui Livi despre visele sale. E destul că Magda e în capul ei, în inima ei.

De Crăciun fetelor li se dă o zi liberă, dar un Crăciun creștin nu înseamnă nimic pentru ele. Au pierdut Hanuca, au fost nevoite să lucreze ore în șir când ar fi trebuit să aprindă menore în ferestrele caselor lor, rostind rugăciuni împreună cu familia. Pentru soldații germani, SS și kapo însă, Crăciunul e o zi de sărbătoare și băut, nu de exterminări.

Sărbătoare sau nu, fetele sunt bucuroase să primească drept cadou de Crăciun supă fierbinte cu tăiței, legume și carne. Este un festin absolut, și pentru Cibi e și prima masă pe care o poate lua neajutată. Speră că mâncarea îi va da putere să se ridice a doua zi dimineața și să se întoarcă la muncă fără să fie sprijinită.

În seara aceea, când surorile se ghemuiesc alături de celelalte două colege de prici, Cibi îi șoptește „Noapte bună“ lui Livi.

— Asta-i tot ce ai de zis? o întreabă Livi uluită.

— Ce altceva e de spus? 

Cibi închide ochii.

— Rugăciunile, Cibi. Rugăciunile noastre de seară. Până și când delirai te rugai înainte de culcare.

— N-o să ne mai rugăm, surioară. Nu ne ascultă nimeni.

Livi o îmbrățișează strâns pe Cibi și închide ochii. Dar, oricât de istovită e, somnul nu vine. Se gândește la mama lor și la ce-ar spune ea dacă ar ști că Cibi a renunțat la credință. N-au ratat nici o seară în care să nu mulțumească pentru familie, pentru prieteni, pentru mâncarea pe care o mănâncă și acoperișul sub care se adăpostesc. Se gândește la Magda. Cibi e atât de sigură că Magda e acasă, dar dacă se înșală? Dacă Magda e în alt lagăr, exact ca ăsta, dar fără alinarea de a avea alături o soră?

A doua zi, Cibi și Livi, împreună cu celelalte fete cu baticuri albe, se simt un pic mai energice în timp ce se îndreaptă spre Auschwitz. E incredibil ce poate face un strop de mâncare în plus și un somn bun pentru moralul lor.

— Știi ce m-a întrebat Rita? zice Livi. 

Fetele sunt în camera de sortare; Cibi tocmai s-a întors dintr-unul dintre drumurile ei la toaletă.

— Nu-mi pot închipui. Ce te-a întrebat Rita?

Cibi începe să scotocească printre pulovere, fuste și pantaloni.

— M-a întrebat dacă știu să bat la mașină.

— Și ce i-ai răspuns?

Cibi lasă jos hainele și se uită în ochii lui Livi.

— Păi am zis că nu, bineînțeles.

— Du-te și caut-o imediat, Livi! Spune-i că eu știu să bat la mașină.

Vocea lui Cibi sună imperios.

— Nu pot, Cibi. Știi că nu vorbesc cu ea decât atunci când mă întreabă ceva.

— Of, Livi! Stai aici.

Cibi străbate camera până la Rita, care se plimbă de colo-colo, oprindu-se la răstimpuri să vorbească cu fetele, probabil punându-le aceeași întrebare.

— Rita, Livi mi-a spus că ai întrebat-o dacă știe să bată la mașină și ți-a spus că nu.

— Așa e, acum întreb…

— Eu știu să bat la mașină, zice repede Cibi. Am învățat la școală. Bat cu toate degetele și… și sunt bună și la aritmetică.

Tremură, nefiind sigură pentru ce s-a oferit.

— Vino cu mine, îi spune scurt Rita, și o conduce pe Cibi spre biroul de la intrarea în camera de sortare.

Un ofițer SS stă la cea mai mare dintre cele două mese de scris care umplu mica încăpere. Pe masa mai mică se află o mașină de scris, un teanc de foi albe, o tavă și câteva creioane. Rita i-o prezintă pe Cibi ofițerului, spunându-i că e noua funcționară și că va bate la mașină inventarul zilnic al hainelor sortate de fete.

Ofițerul, Armbruster, o primește pe Cibi cu o înclinare a capului. E un bărbat slab, de cel puțin cincizeci și ceva de ani; părul cărunt și ridurile din jurul ochilor îi dau un aer înțelept. I-ar putea fi bunic. Rita se așază la biroul mai mic și ridică o pagină dactilografiată. Îi întinde lui Cibi mai multe foi de hârtie scrise de mână care conțin detalii despre hainele sortate și pregătite pentru transport. Îi explică cum să creeze un inventar zilnic, făcând liste cu obiectele de îmbrăcăminte pentru bărbați, femei și copii. Va trimite un exemplar împreună cu transporturile zilnice și va păstra unul pentru a ține un inventar lunar. Greșelile nu vor fi permise.

Când Rita iese din cameră, Cibi pune o foaie de hârtie în mașina de scris și o rulează. Cu o siguranță pe care încă n-o simte, începe să dactilografieze „Haine bărbătești“, folosind doar două degete.

— Așa bați tu la mașină? o întreabă Armbruster.

Cibi se uită la ofițerul german.

— Nu, am învățat să bat cu toate cele zece degete, dar o fac mai repede cu două, răspunde ea.

— Dă-mi pagina când termini, o s-o verific înainte să plece.

Se întoarce.

Cibi face încet o listă de haine folosind noile cifre de pe foile de hârtie. Când termină, trage cu un gest teatral foaia din mașină și i-o duce lui Armbruster.

Revenind la biroul ei, se apucă de lista de haine de damă. Încă mai lucrează la aceasta când ofițerul apare lângă ea.

— Ai făcut câteva greșeli și ți-am corectat ortografia. Va trebui s-o refaci, îi spune el fără acel ton amenințător atât de familiar. Și nu te grăbi, fă-o bine. Nu e o cursă.

1943 e un nou an, dar nu diferă cu nimic de 1942. Livi lucrează în Kanada, iar Cibi e funcționara ofițerului Armbruster, așa că măcar sunt încă împreună în detașamentul cu baticuri albe. Cibi tot nu se roagă, dar în fiecare seară șoptește: „Mama, Magda, bunicul“ și și-i imaginează acasă, în siguranță în căsuța lor din Vranov. În fiecare seară o trage pe Livi lângă ea. Și așa reușesc să reziste.

Prezentarea romanului „Trei surori” conform editurii Humanitas Fiction:

Roman bazat pe o extraordinară poveste adevărată, întregește tabloul zugrăvit de bestsellerurile internaționale Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi, vândute în România în peste 100.000 de exemplare.

După succesul internațional al romanelor Tatuatorul de la Auschwitz, vândut în peste 7 500 000 de exemplare, și Călătoria Cilkăi, Heather Morris a primit invitația să meargă în Israel pentru a descoperi istoria a trei surori, supraviețuitoare ale lagărului Auschwitz-Birkenau. Petrece un timp alături de o familie extraordinară și, datorită deja bine cunoscutului ei dar de a asculta, află o nouă poveste fabuloasă. Bazat pe fapte reale, Trei surori este un roman vibrant despre puterea speranței în vremuri potrivnice și despre încrederea în forța dragostei, chiar și după pierderi devastatoare.

La sfârșitul anilor 1920, trei fetițe dintr-un orășel din Slovacia sunt rugate de tatăl lor să promită că vor avea mereu grijă una de cealaltă. Fac ușor o astfel de făgăduință, neimaginându-și ce greutate va căpăta ea nu peste mult timp. La 15 ani, Livi e trimisă la Auschwitz. Cibi, care are 19 ani, nu poate concepe să-și lase singură sora mai mică și decide să o însoțească. Magda, în vârstă de 17 ani, reușește să se ascundă o vreme, dar până la urmă ajunge și ea în lagăr. Cele trei surori se reîntâlnesc în cel mai cumplit loc cu putință: la Auschwitz-Birkenau. Cruzimea și teroarea pe care le au de înfruntat sunt inimaginabile, dar amintindu-și de tatăl lor și de rugămintea acestuia, de devotamentul mamei și de nesfârșita ei afecțiune, luptă din toate puterile pentru a trăi.

În primăvara anului 2019, fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului se pregătește să călătorească în Israel și cumpără, ca s-o citească pe drum, cartea Tatuatorul de la Auschwitz, pe care i-o dă apoi mamei sale. „Trebuie să fie despre Lale și Gita, spune ea imediat. Am fost toți la Birkenau, iar cu Gita am fost și colegă de școală.“ 

Mama lui este Livi, cea mai mică dintre surorile Meller. Cea mai mare, Cibi, a murit în 2015, dar Livi și Magda, nonagenare, trăiesc în Israel și vor să-și spună povestea, povestea celor trei surori unite pe viață de iubire și devotament. Au învins mașinăria morții, au supraviețuit, au întemeiat familii numeroase, iar Heather Morris este cea aleasă să le consemneze istoria și să o aducă în fața lumii.

„Înfometate, precar îmbrăcate ca să îndure ierni aspre, suferind de tifos și forțate la munci grele, cele trei surori au supraviețuit regimului de lagăr, au fugit dintr-un marș al morții și și-au clădit o viață nouă în Israel. Povestea lor este redată în acest roman sfâșietor, dar cu obstinație dătător de speranță.

Los Angeles Review of Books

„O nouă poveste tulburătoare, spusă cu atâta înțelepciune și talent. E greu să nu fii mișcat de o asemenea carte.“

The Mail on Sunday

„Heather Morris zugrăvește cu măiestrie viața eroinelor sale din copilărie până la bătrânețe, punând în echilibru ficțiunea cu cercetările ample asupra parcursului surorilor Meller. Cititorii vor fi deosebit de inspirați de această poveste despre reziliență.“

Publishers Weekly

„Un roman uluitor.“

People Magazine

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia le-a finalizat la Monash University, în 1991. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în SUA. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov, și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019, 2022) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în peste 7 500 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun roman istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publi­shers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (SUA). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz și a fost publicat în peste 40 de țări. Apărută în 2020, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi (Stories of Hope. Finding Inspiration in Everyday Lives; Humanitas Fiction, 2021) este prima carte de nonficțiune a lui Heather Morris, devenită și ea bestseller internațional. Cel de-al treilea roman al său, Trei surori (Three Sisters; Humanitas Fiction, 2022), lansat în octombrie 2021, care are de asemenea la bază fapte reale, este în curs de publicare în peste 30 de țări și se află deja în topurile de vânzări din Australia, Marea Britanie, Belgia și Polonia.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns