Noutãți

Fragment în premieră din romanul „Perestroika la Paris„ de Jane Smiley

31 august 2022 de  Oana Borviz   •  

Jane Smiley a devenit cunoscută odată cu bestsellerul ei din 1991, A „Thousand Acres“ (o repovestire modernă a „Regelui Lear“ al lui Shakespeare), recompensat cu Pulitzer și National Book Critics Circle Award și ecranizat șase ani mai târziu.

Autoare de ficțiune și nonficțiune, de proză scurtă și romane young adult, Jane Smiley a atras întotdeauna critica și publicul prin poveștile domestice intime, multitudinea de registre și scriitura fermecătoare (romanul „Some Luck“, saga unei familii americane, a fost pe lista lungă a National Book Award din 2014).

În urmă cu doi ani, Smiley a publicat „Perestroika la Paris“, devenit bestseller național în Statele Unite și finalist la American Library in Paris Book Award 2021. Tradus acum și în română, de Irina Bojin (Colecţia Raftul Denisei), romanul este o poveste minunată (pe cât de emoționantă, pe atât de amuzantă) despre prietenia dintre oameni și animale, „o fabulă elegantă“ (cum o descriu unii), „un antidot la timpurile neliniștite pe care le trăim“ (cum o consideră alții).

„Carte de aventuri sau studiu despre bunătate” (New York Journal of Books), „Perestroika la Paris“ îi are în centru pe Etienne, un puști de opt ani izolat de lume, care ajunge să se împrietenească cu mai multe animale (un cal, un corb, un brac german, etc), de la care învață cum să trăiască liber și în armonie cu natura.

Mai jos găsiți un fragment oferit de prietenii de la Humanitas Fiction. Spor la citit:)!

Fragment din romanul „Perestroika la Paris“ de Jane Smiley

Anul Nou trecu într-un mod destul de plăcut: Etienne reuși să pregătească pentru Madame câteva clătite presărate cu zahăr brun, clătite de care se bucu­rară și Paras, și Kurt, ba chiar și Conrad, care stătuse la pândă în tunelul de lângă aragaz. Ziua de naștere a bătrânei veni și trecu; se tot gândise la ea, dar nu-i suflase o vorbă lui Etienne. Își dădea seama că băiatul știe că e bătrână, însă nu voia ca el să-i cunoască vârsta reală. Era principala ei grijă, izvorâtă din vanitate, numai că, după ce se întinse în pat la sfârșitul zilei, îi veni în minte un alt motiv de îngrijorare. Nu avea să trăiască veșnic – ce soartă îl aștepta pe Etienne? Chiar dacă ar ajunge la o sută de ani, băiatul n-ar avea atunci decât doisprezece ani și, cu toate că el s-ar putea crede în stare să se descurce singur, nimeni nu l-ar fi considerat ca atare. Știa că are bani care se tot adunau de o viață întreagă, dar nu știa dacă, din punct de vedere legal, nepotul ar avea acces la acele sume. (Oare cum ar putea afla?) Din cauza banilor, autoritățile l-ar putea încredința unui tutore sau (Doamne ferește, își zise, aducându-și aminte de ce se întâmpla când era ea tânără) unui azil. Unde i-o fi fost capul? Se gândi la camera în care se afla, camera ei din această clădire care înfruntase timpul. Toată viața ei se simțise protejată în acest cămin și, drept urmare, nu avusese dorința sau puterea, nici măcar atunci când vedea, să privească lumea de dincolo de fereastră. Se răsuci în pat toată noaptea, cugetând la aceste lucruri, iar dimineața, când băiatul îi aduse ceașca de ceai și croasantul, bătu patul cu palma și îi puse mâna pe braț, făcându-l să se așeze. Chiar dacă nu-l vedea, îl simțea – era plin de viață, nerăbdător, fericit. Nevrând să-i strice dispoziția, se hotărî să stea de vorbă cu el mai târziu; acum îi spuse doar:

— Vai, dragul meu, ce băiat bun ești.

Etienne sări în picioare și o zbughi afară din cameră.

După ce îi dusese străbunicii ceașca de ceai și croasantul, întrebându-se de ce o fi părând atât de îngrijorată, Etienne se duse direct în salon, unde Paras era pe covor. Cât era ea de mare, se mișca cu atenție și grație prin încăpere. Umbla încolo și încoace, dormea, se ducea la bucătărie, dădea cu botul în robinet când îi era sete (și apoi îl împingea ca să-l închidă). Un cal însemna o groază de muncă. Chiar dacă acesta știa să-și facă nevoile afară (Etienne învățase repede că, dacă izbea cu piciorul în ușă, nu era vreme de pierdut), mânca mult mai mult decât el și străbunica lui: proviziile de rădăcinoase, legume uscate, fructe și legume proaspete se împuținau văzând cu ochii. Hrana avea să coste enorm odată ce se vor fi terminat rezervele. În orice caz, asta avea să se petreacă cândva, în viitor, un viitor despre care Etienne știa că îi va aduce lucruri rele: de pildă, va fi obligat să meargă la școală sau străbunica lui avea să se stingă din viață. Viitorul era un abis întunecat de amărăciune, în care nu îndrăznea să se uite.

În schimb prezentul, când avea grijă de mânză și o mângâia, îi aducea atâta bucurie, că se hotărî din nou să nu se mai gândească la lucruri rele. Deseori, Etienne citea stând cu spatele sprijinit de ea în timp ce se odih­nea. Îi plăcea s-o frece cu o cârpă și s-o perie cu o perie de păr veche, găsită într-o cameră de la etaj. În ultima vreme se așeza călare pe Paras, când ea stătea dreaptă, cu copitele strânse sub burtă. Mânza nu protesta, ci îl privea căscând. Etienne își închipuia cum e să călărești – cu urechile calului în fața ochilor și degetele împletite în coama lui –, dar gândul îl speria. În acea clipă atingea podeaua cu degetele de la picioare, în jur era liniște, nu avea de ce să se sperie. După câtăva vreme „descăleca“ (găsise cuvântul în manualele de călărie) și se întindea pe covor, alături de ea. Apoi se proptea de coastele ei și i se așeza pe șold, dându-și limpede seama ce-și dorea de fapt: să călărească. 

*

Când Etienne dormea, era în bibliotecă sau avea grijă de bătrână, Kurt se așeza și el pe Paras. De fapt, alerga în sus și în jos pe spinarea ei, i se furișa sub coamă, alerga peste umăr, i se cocoța pe picior, de la copită la cot. Lui Paras îi plăcea, fiindcă o scărpina bine și nu mai avea nevoie să se tăvălească pe covor. Când Kurt o întrebă dacă mai avusese un prieten șobolan, Paras răspunse:

— Asasina nu mi-ar fi dat voie.

— Cine e Asasina?

— Un câine din rasa Jack Russell.

Lui Kurt i se păru că a zis: „Un terorist din rasa Jack Russel.“

Iar când Paras îi povesti cu câtă plăcere fugărea șobolanii, îi prindea și le rupea gâturile, îl cuprinse groaza.

— Nu-i mânca, adăugă Paras, ca și cum ar fi fost ceva de bine. 

— Păi, atunci, de ce-i omora?

— De amuzament. Se distra.

Lui Kurt i se părea că nu s-ar deosebi de o pisică, însă, la drept vorbind, pisicile nu omorau ca să se dis­treze; pentru ele era o îndatorire, misiunea vieții lor de pisică.

— Unii cai se temeau de șobolani, zise Paras. Nu atât să-i vadă, cât să-i audă. Cailor nu le plac zgomotele misterioase. Noi, ceilalți, nu aveam nimic cu ei. Și, oricum, noi ne vedeam de treburile noastre.

Discuția lor se purta în bucătărie. Paras mânca sfeclă tocată dintr-un castron pus de Etienne pe un scaun delabrat, iar Kurt stătea pe spătar. După ce Paras termină, Kurt sări în castron și ciuguli ce mai rămăsese.

— Știi unde aș avea nevoie să mă scarpini puțin?

Kurt ridică privirea spre ea, cu gura plină.

— Sub coamă, în spatele urechilor.

Întinse capul spre el și închise ochii. Pășind ușor, șobolanul i se urcă pe falcă și merse mai departe. Ajuns la urechi, mai făcu un pas și își înfipse ghearele din spate în coama ei neagră și deasă. Paras înălță capul. Kurt nu știa ce să creadă, dar se ținu bine.

— Aaa, ce bine e, oftă Paras. Mi-e dor să fiu țesălată. Înainte mi se părea că îngrijitoarea exagerează, mai ales când mă spăla; nu se mai oprea, ba îmi mai arunca apă și pe față. Totuși, periatul îmi făcea plăcere.

Întoarse capul ca să se uite în dreapta și în stânga. Kurt se trezi aruncat încolo și încoace, dar se ținu bine.

— Nu ești atât de greu pe cât pari, zise Paras. Cam cât căpăstrul. Încearcă doar să stai în mijloc. Mi-e mai ușor să te țin în echilibru.

Intră în salon și se duse să se uite pe fereastră. Kurt simți că i se face rău, mai ales că se îndopase cu sfeclă. Sus. Jos. Iar sus. Pe scări se auzi un zgomot. Paras întoarse capul să se uite.

Etienne cobora scara. Paras știa că lui Kurt îi e teamă de el și, fiindcă de felul ei lua lucrurile ca atare, nu încercă să-l convingă că greșește. Îi făcu un serviciu: îl purtă până la intrarea în tunelul lui și lăsă capul în jos. Kurt își dădu drumul și căzu, alunecând pe moțul din fruntea ei. Intră repede în tunel, unde era întuneric și răcoare, întocmai ce-i trebuia ca să se liniștească. În timp ce străbătea tunelul îndreptându-se spre dormitorul lui se jură că n-o să se mai așeze în viața lui pe capul lui Paras. Știa totuși că nu se va ține de cuvânt, căci doar stând pe capul ei putea nădăjdui să iasă în lume și să-și găsească aleasa, tovarășa mult dorită.

*

Raoul avea și el un plan pentru iarna aceea: să-și construiască cel mai cel cuib din câte sunt, cel mai spațios, cel mai confortabil și cel mai avangardist ca aspect (împletise în el mai multe fire de beteală care sclipeau în lumina lunii asemenea unei constelații). Împlinise șaisprezece ani. În ani omenești, firește. Anul păsăresc nu avea nicicum de-a face cu soarele sau pământul; se numea „segment“ și avea legătură cu vegetația și migrația. El trăise cincizeci de segmente, dintre care zece la Paris. Când împlinea paisprezece segmente, orice Corvus mascul trebuia să-și cheme semenii la întrecere în trei moduri: la zbor, la oratorie și la luptă. În afara Parisului, aceste întreceri tradiționale îmbrăcau forma unor ritualuri. Bunăoară, majoritatea discursurilor erau fie despre diversele feluri de insecte, fie despre grăunțe. Întrecerile la zbor se făceau fie pentru distanță, fie pentru viteză. Și luptele aveau tipicul lor; de pildă, un corb mai în vârstă, dacă era învins, pur și simplu își muta familia într-un cuib dintr-un copac mai puțin prestigios, să spunem, dintr-un nuc într-un fag. În Paris, relațiile erau mai haotice, mai puțin prie­tenoase, și Raul avusese multă bătaie de cap încercând să-i țină pe tinerei la distanță. Peste nu multă vreme avea să fie nevoit să-și mute cuibul de lângă statuia lui Benjamin Franklin, acceptând să fie izgonit de acolo. Și da, era singur. Nu-l ajuta cu nimic faptul că Paras și Frida păreau fericite și nu dădeau semn că ar avea nevoie de sfaturile lui de când stăteau în casa aceea goală, înfiorătoare, împreună cu un copil amărât, o creatură străveche cu înfățișare aproape omenească și un șobolan.

Poate că s-ar fi mulțumit să facă ce știa mai bine – să observe comportamentul oamenilor și al zburătoarelor și să elaboreze teorii, însă nimeni nu se arăta dornic să le asculte. În seara aceasta, ros de nemulțumiri, își aranjă penele până începură să-l doară rădăcinile – și tot nu-și găsi liniștea. Place du Trocadéro era moartă, toate cafenelele erau închise; cele două clădiri ale muzeului de arhitectură semănau cu două blocuri de gheață. Până și luminile din Turnul uriaș arătau jalnic. Raoul se sui pe o creangă mai înaltă, deschise aripile și își luă zborul, mai întâi în sus, dea­supra omului de metal călare pe un cal de metal, apoi pluti deasupra esplanadei. Luna nouă lucea palid pe cer. Zbură deasupra fluviului, o luă la stânga. Pe Champ de Mars nu văzu pe nimeni, în afară de domnișoara Paras, care mergea în trap vioi prin zăpada fleșcăită, cu moțul legănându-i-se pe frunte, coada sus și nările umflate. Făcea mult zgomot, însă toate ferestrele caselor erau întunecate. După ce zbură în cerc deasupra ei, Raoul i se așeză pe crupă. Paras fornăi și îl dojeni:

— Tu poți zbura, n-ai nevoie să te ducă cineva.

— Nu pot să zbor și să stau de vorbă cu tine în același timp.

— Alte păsări pot.

— Ai înțeles tu greșit. Acelea rostesc sentințe, nu fac conversație. Noi parcăm când vrem să comunicăm. Acum m-am parcat pe posteriorul tău. Poți să te oprești, dacă vrei.

— Mi-e foame și nu vreau să întârzii, spuse mânza, dar încetini pasul.

— Unde te duci?

Paras îi povesti despre Anaïs, brutărița.

— Știe să facă rost de grăunțe. De toate felurile. Nu poți mânca varză kale dimineața, la prânz și seara și să te aștepți să-ți păstrezi forța.

— Eu vă tot spun, Mamiferelor, că insectele sunt o minunată sursă de energie, ba mai au și un gust picant.

— Câte muște ar trebui să mănânc pe zi? Cântăresc patru sute cincizeci de kilograme.

Raoul recunoscu, deși doar în sinea lui, că asta ar fi o problemă.

— O pasăre mănâncă de șapte ori greutatea ei în fiecare zi.

— Tu cât cântărești?

— Un pic peste un kilogram. Poate un kilogram și un sfert.

— Lăsând la o parte faptul că n-aș putea cu nici un chip să diger trei mii de kilograme de mâncare zilnic, nu cred nici că tu poți digera șapte sau opt kilo­grame de viermi, muște și cartofi prăjiți zi după zi.

Raoul tăcu mâlc. Își luă zborul, și Paras porni în trap ușor. Ajunsese la pavaj, copitele ei păcăneau, dar, fiindcă își pierduse potcoavele cu o lună în urmă, nu mai scoteau un zgomot metalic. O luă la stânga. Raoul o urmări până la brutărie unde văzu, așa cum îi spusese Paras, o femeie tânără lucrând la o masă mare, dincolo de fereastra luminată. Chiar atunci, femeia ridică ochii, se uită înspre ei, zâmbi, veni la ușă și o deschise. 

— Bună seara, fetițo! exclamă.

Paras, care încetinise pasul și se oprise, îi puse ușor botul pe umăr fetei și îi suflă în păr în chip de salut politicos. Femeia o bătu pe obraz și îi dădu la o parte moțul din ochi. Raoul se puse pe raftul, acum gol, unde negustorul de alături își etala legumele. Mamiferele treceau mereu de la iubire la ură, de la tristețe la bucurie, de la teamă la mânie. Toate Zburătoarele știau că Mamiferele se considerau „mai presus“ de alte animale. Iar Zburătoarele respingeau această idee râzând ironic.

Anaïs se obișnuise cu Paras. Era convinsă că mânza ar fi trebuit să fie prinsă până acum, dar, pe cât își dădea seama, nici măcar nu știa cineva de ea. Firește, era un mister unde locuia aceasta. În ziua când auzise nechezatul fantomatic – asta era înainte de Crăciun – se învârtise pe lângă Champ de Mars, fără să vadă însă nici urmă de cal. Atunci își spusese că Paras era o întru­pare a unui spirit; una din urmările educației religioase pe care o primise era că, deși respingea doctrina, credea în vedenii. Și mai aflase din poveștile auzite în copilărie că, dacă un zeu ori un spirit îți cere ceva, ești dator să-i oferi cu bună-credință și sinceră mulțumire. Așa făcea și ea. Calul venea de trei sau patru ori pe săptămână. Proviziile cumpărate pentru el adăugau cam unu la sută la totalul cheltuielilor cu brutăria și cafeneaua, drept care Anaïs mări prețul unora dintre preparatele de lux pe care clienții n-ar fi trebuit oricum să le mănânce, precum croasanții cu ciocolată și tartele cu lămâie. Și, cu toate că, cel puțin pentru mo­ment, Paras pleca tropăind după ce termina grăunțele, în loc să se înalțe spre cer asemenea înaripatului Pegas, Anaïs încă mai spera că într-o zi se va întâmpla o mi­nune – să zicem, la echinocțiul de primăvară.

Anaïs își iubea meseria însă, de vreme ce muncea toată noaptea, ducea o viață cam singuratică. De familie se izolase din cauza unor neînțelegeri din motive religioase; prieteniile ei erau clădite pe relații de afaceri, nu pe afinități. Trecuse de treizeci de ani, nu era măritată, nu mai avusese un prieten de patru ani, așa că se bucura să poată mângâia calul, să-i simtă căldura trupului sub coamă, să vadă cât e de blând și cum îi place mâncarea pe care i-o pregătea (în seara aceea, un amestec de arpacaș, semințe de in și morcov ras). Se sprijini cu umărul de gâtul calului și închise ochii.

La un moment dat, un corb veni în zbor și se așeză pe spatele lui Paras. Anaïs fu uimită, însă calul doar tresări și continuă să mănânce. Corbul înaintă pe spatele lui Paras, fără s-o piardă pe Anaïs din ochi – o privea când cu dreptul, când cu stângul. Lui Anaïs îi era puțin frică de el – era mai negru decât întunericul. Pe de altă parte, era de așteptat ca o ființă supranaturală să aibă un tovarăș, și cel puțin nu era un liliac. Anaïs încleștă mâna pe castron, spunându-și că, dacă corbul va încerca să-i scoată ochii, își va pune castronul pe cap.

Însă corbul se mărgini să croncăne, câr-câr-câr, nu tare, ci mai degrabă ca și cum ar fi vrut să spună ceva – cel puțin așa i se păru ei. Calul scutură din cap, și cor­bul zbură înapoi la ceea ce Anaïs văzu acum că era lada de cartofi a lui Monsieur Curzon. Anaïs puse castronul pe jos; corbul se așeză pe margine și ciuguli câteva fărâme. Anaïs se puse pe râs. În acest timp, Paras ins­pecta pe tăcute buzunarele șorțului binefăcătoarei lui. Anaïs scoase o bucată de zahăr brun – preferatul clienților – și i-o întinse în căușul palmei. Paras o luă, o ținu în gură ca să se topească puțin, apoi o ronțăi. Corbul ridică privirea spre Anaïs. Ea se aplecă și îi întinse și lui o bucățică de zahăr. Corbul o luă, o scăpă, ciuguli din ea, o apucă din nou și își luă zborul cu ea în cioc. Pentru o femeie care nu avusese niciodată un animăluț al ei din cauză că mama ei era alergică la aproape orice, această incursiune într-o lume cu cai, păsări și alte animale era o bucurie pentru suflet, chiar dacă aceștia s-ar fi dovedit a fi întrupări ale unor ființe celeste.

Prezentarea romanului „Perestroika la Paris“ conform editurii Humanitas Fiction

„Indiferent dacă veți aborda acest roman ca pe o fabulă sau o alegorie, ca pe o carte de aventuri sau ca pe un studiu despre bunătate, ba chiar și ca pe o imagine magică a Parisului, veți descoperi o scriitură și o artă de a povesti de mâna întâi. Mulți critici au descris Perestroika la Paris ca pe un antidot la timpurile neliniștite pe care le trăim. Au dreptate. Citind acest roman, cei mai mulți nu se vor putea sustrage unei înalte stări de bine de la prima pagină până la sfârșitul inevitabil.“  

New York Journal of Books 

Perestroika, sau Paras, pentru cei care ajung să o cunoască mai bine, este numele pe care i l-au dat oamenii, căci oamenii, după cum ea însăși o spune, nu se prea pricep să recunoască un cal, în tot cazul nu așa cum se recunosc caii între ei. Nici chiar atunci când vine vorba despre un cal de curse ca ea, premiat și îndrăgit. Inocentă, ar putea-o descrie noii ei prieteni din Paris – Frida, bracul german care o învață regulile traiului pe străzile Orașului Luminilor, Raoul, corbul mândru și sfătos, cu un pedigree cel puțin la fel de lustruit ca al lui Paras, sau cuplul gălăgios de rațe Sid și Nancy –, plină de nerv și isteață, ar eticheta-o antrenorii. Poate că toate acestea laolaltă au făcut-o să părăsească hipodromul și să pornească într-o aventură prin Paris, o aventură care celebrează curiozitatea, ingenuitatea și dorința oricărei făpturi de a trăi în libertate și în armonie cu lumea.

Pe o stradă lăturalnică a Parisului, într-o casă aristocrată, părăginită și aproape nefolosită – cu fiecare moarte în familie, Madame de Mornay mai fereca o cameră –, ferită de ochii trecătorilor de curtea generoasă și gardul năpădit de plante, o bătrână care se apropie de o sută de ani, surdă și aproape oarbă, îl crește pe Etienne, strănepotul ei; doar ei au mai rămas. Etienne, la cei opt ani ai lui, izolat de lume și trăind doar în universul construit în jurul străbunicii și de propria imaginație, nu are prie­teni, cel puțin nu prieteni ca ceilalți copii de vârsta lui. De aceea șobolanii, care trăiesc în pereții casei, sau calul care se tolănește în salonul amplu nu îi par defel ciudați, iar împrietenirea lor se petrece ca între oameni. Încrederea se construiește din gesturi, tacit, și ajunge să îi salveze pe toți, băiat, cal, șobolan, câine, corb, chiar și pe necunoscuții ale căror vieți se intersectează cu a lor.

„Un tribut absolut extraordinar adus Parisului.“ 

National Public Radio

„După ce a scris cea mai strălucitoare și feroce literatură din ultimii patruzeci de ani, Jane Smiley se îndreaptă, cu Perestroika la Paris, spre o tonalitate mai blândă. Un ton genial și mai pătrunzător ca niciodată. […] Dincolo de umorul debordant al romanului răzbate o atmosferă de singurătate, o tânjire după compania semenilor, resimțite de oameni și animale deopotrivă.“

Boston Globe

„O fabulă elegantă, pe cât de captivantă, pe atât de surprinzătoare.“ 

The Mail on Sunday

„Este cu adevărat un dar, într-o epocă asaltată de polarizări și chiar de tribalism agresiv, să descoperi un roman în care personajele, din specii diferite, cu dorințe și instincte diferite, construiesc împreună o comunitate.“

Los Angeles Times

„Cartea ideală pentru cei pentru care lumea reală, sfâșiată de pandemie și politică, a devenit ceva de evitat.“ 

Publishers Weekly

„Animat și amuzant, un roman plin de lumină, în care Jane Smiley își demonstrează din nou marele său talent.“

Washington Post

Jane Smiley s-a născut în 1949 în Los Angeles, California. A obținut licența în literatură la Vassar College în 1971, luându-și masteratul (1975) și doctoratul (1978) la University of Iowa. În timp ce lucra pentru doctorat, a studiat vreme de un an în Islanda, fiind beneficiara unei burse Fulbright. La Iowa va reveni între anii 1981 și 1996 pentru a preda engleza și scrierea creativă la Iowa State University. 

Jane Smiley publică primul său roman, Barn Blind, în 1980. Bestsellerul ei din 1991, A Thousand Acres, a primit, în 1992, Pulitzer Prize și National Book Critics Circle Award, fiind ecranizat în 1997. Dintre cele 15 romane publicate, Horse Heaven (2000) a fost finalist la Orange Prize, iar Private Life (2010) a fost ales printre cele mai bune cărți ale anului de The Atlantic, The New Yorker și The Washington Post. În 2020 apare Perestroika la Paris (Perestroika in Paris; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus în peste zece țări, care a fost bestseller național 2021 în Statele Unite. 

Jane Smiley a publicat două culegeri de povestiri, mai multe romane pentru adolescenți și cinci cărți de nonficțiune, dintre care se remarcă eseurile Thirteen Ways of Looking at the Novel (2005) și The Man Who Invented the Computer (2010). A avut nenumărate colaborări, de-a lungul anilor, la publicații precum The New Yorker, Elle, The New York Times, The Guardian, The Nation, contribuind constant, între 2005 și 2008, cu postări pe blogul The Huffington Post. În 2001 a fost aleasă membră în The American Academy of Arts and Letters. În 2006 a câștigat  PEN USA Lifetime Achievement Award și Fitzgerald Award for Achievement in American Literature. Din 2015 predă scriere creativă la University of  California, Riverside.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns