Fragment în premieră din romanul „Așteptări“ de Anna Hope

11 mai 2022 de  Oana Borviz    

Pe Anna Hope o știai cel mai probabil ca actriță (a interpretat rolul lui Novice Hame în serialul SF „Doctor Who“ produs de BBC) și abia apoi ai descoperit-o ca scriitoare (asta este, de altfel, și ordinea în care aceasta a practicat cele două arte).

Pe cât de profesionistă a fost pe platourile de filmare, pe atât de talentată s-a dovedit a fi și la masa de scris. Primul ei roman, „Wake“, din 2014, a fost bestseller internațional și a fost nominalizat la râvnitul National Book Award. A făcut o figură frumoasă și cu cel de-al doilea roman, „Sala de Bal“, din 2016, ajuns de asemenea bestseller, pe care l-au tradus în română cei de la Humanitas Fiction. Iar apoi, a surprins cu „Așteptări“, în 2019, roman publicat în 19 țări și aflat în curs de ecranizare. L-a tradus și pe acesta Humanitas Fiction (mai exact, Mihaela Dumitrescu, care semnează traducerea din engleză și notele) și din el vă ofer acum, cu ajutorul editurii, un fragment.

Apărut de curând în Colecţia Raftul Denisei (coordonată de Denisa Comănescu), „Așteptări“ este povestea a trei prietene și a modurilor diferite în care acestea se schimbă de-a lungul timpului, ajungând să trăiască vieți pe care nu și le-ar fi imaginat în tinerețe.

Spor la citit!

E88GXD Anna Hope is a English writer and actress from Manchester. Image shot 2014. Exact date unknown.

Fragment din romanul „Așteptări“ de Anna Hope

2010

Cate

E trecut de primele ore ale dimineții, și Tom doarme. Cate stă la masa din bucătărie cu punga de medicamente alături.

Hai, Cate, stârpește răul din fașă!

De parcă ar fi chiar așa de simplu.

În dimineața asta a fost la o consultație medicală, așa cum a sfătuit-o Hannah. Doctorița a fost amabilă, blândă; a întrebat-o pe Cate cum mănâncă, cum doarme, cum stă cu libidoul. A vrut să știe cum a născut, și Cate i-a spus.

Prin cezariană.

Și v-a fost greu?

A cântărit în minte spaima prin care a trecut – gândindu-se la copil, la ea însăși. Buimăceala aceea. Bisturiele și senzația de amorțeală, mirosul de carne cauterizată.

Da. Cred că da.

Doctorița a întrebat-o dacă i-a trecut prin minte să se rănească sau să își rănească copilul. Nu, a răspuns Cate. Asta nu.

Doctorița i-a spus că da, crede că Cate suferă de depresie. A adăugat că poate apela la psihoterapie cognitiv-comportamentală, numai că există o lungă listă de așteptare, sau poate să ia antidepresive. Dar, dacă va lua antidepresive, va trebui să renunțe la alăptat. A întrebat-o dacă a luat vreodată antidepresive.

Da, Prozac. În timpul facultății.

Bun, a conchis doctorița. Păi poate cu asta o să și începem.

Cate se întinde după cutia de medicamente, scoate o pastilă dintr-un blister și o ține în palmă. Albul inofensiv și verdele de spital. De la pastilele astea simțea înainte un vâjâit surd în creieri. Dacă bea alcool în vreme ce le lua, își pierdea cunoștința.

Pune pastila pe masă și își trage computerul lângă ea, caută „antidepresive pentru femeile care alăptează“ și citește că, de obicei, la copilul alăptat ajunge mai puțin de zece la sută din cantitatea de medicamente care se găsește în sângele mamei. Ceea ce, oricum, pare să fie foarte mult.

N-ai tu nevoie de antidepresive. Ai nevoie doar de prieteni mai buni.

Degetele ei zăbovesc deasupra tastelor, apoi caută „Lucy Skein“ pe Google și simte cum îi bate inima mai tare. Apar pozele mai multor femei, dar nici una nu seamănă cu Lucy, cu toate că acum arată și ea, probabil, mai îmbătrânită, mult mai îmbătrânită. Era cu patru ani mai mare decât Cate, deci acum să tot aibă patruzeci, sau pe aproape. Poate că Lucy Skein nici măcar nu o fi fost numele ei real.

S-au despărțit în Statele Unite. Se duseseră la Seattle ca să participe la protestele împotriva OMC. Și-au vârât corpurile în tuburi de plastic și au blocat orașul. S-au uitat la polițiștii călare, mascați, în uniformele lor negre, ca la o scenă dintr-un basm – lupta binelui împotriva răului, a luminii împotriva întunericului. S-au așezat pe caldarâm și au scandat lozinci împreună cu mii de alți protestatari în timp ce erau pulverizați cu gaze lacrimogene până își simțeau pielea arzând și aproape orbeau. Își amintește durerea aceea, potopul de senzații – logica binară a termenilor opuși. A lui alb și negru. A faptului că dreptatea e de partea ta.

După Seattle, au mers la Eugene, Oregon, unde au locuit vreo două luni într-un depozit părăsit împreună cu alți zece activiști, și acolo a aflat Lucy de taberele de protest de lângă Mount Hood – țapinarii doborau copaci seculari. Le-a dus cineva cu mașina până acolo și, într-o dimineață răcoroasă de noiembrie, au intrat în pădure cu muntele ivindu-se în zare, cu izul de pământ și rășină și zăpadă plutind în aer. Au ajuns la tabără și au dat cu ochii de copacii aceia și de oamenii cățărați în ei, strigând și fluierând în vreme ce se deplasau de colo-colo pe podurile din sfoară împletită, suspendate deasupra capetelor lor. Și Cate a văzut expresia feței lui Lucy și a privit neputincioasă cum își scoate frânghiile, se leagă cu ele și urcă și ea, lăsând-o în urmă. Și Cate a rămas țintuită locului, pe pământ, cu inima grea, ca de plumb, în timp ce Lucy s-a înălțat în frunzișul verde și în lumină.

S-au întors la Eugene. Lui Cate avea să-i expire viza în curând. Lucy nu avea nevoie de viză. S-au dus la un salon de tatuaje din centru, unde Cate s-a așezat pe scaun și Lucy a ținut-o de mână în vreme ce un bărbat fără urmă de zâmbet pe chip s-a aplecat peste brațul ei și a desenat un păianjen filigranat în mijlocul unei pânze argintii. A luat avionul și a plecat acasă, hotărâtă să revină cât de repede va putea. A mers zi de zi la internet café să își controleze mailul, dar nu a primit nici un singur cuvânt. În acele prime săptămâni, când rana tatuajului a prins crustă și s-a închis, ori de câte ori dorul de Lucy devenea prea greu de îndurat, își înfigea unghia și ridica pojghița rămasă deasupra ca să simtă iar durerea. 

S-a întors la munca ei de la cafenea, s-a înregistrat din nou pentru ajutorul de șomaj, încercând să strângă bani pentru o nouă călătorie cu avionul, așteptând vești, dar nu a primit nici un rând. Primăvara a venit și a trecut fără să-i aducă vreun semn din partea lui Lucy. Apoi, pe la începutul verii, un e-mail – câteva cuvinte.

Unii dintre noi, cei din tabără, au fost arestați. Ni se spune că suntem teroriști. 

N-o să mai folosesc acest cont.

Să torci mereu.

Să țeși mereu.

Să iubești mereu.

Te pup, L. 

Și apoi, nimic. Ruptură totală. Cădere liberă.

Anii aceia. Anii în care lui Cate i se părea că o zărește tot timpul, când pe plaja din Brighton, când mergând cu bicicleta prin oraș, cu pletele lăsate pe spate. Anii în care Cate a continuat să lucreze la cafenea, pândind mereu ușa, așteptând-o pe Lucy să reapară.

În cele din urmă, Hannah a fost cea care a intrat pe ușă. Hannah, care a venit într-o zi la Brighton, care, îmbrăcată cu hainele ei elegante de serviciu, a stat acolo, în cafenea, și a aruncat o privire în jur la prăjiturile expuse pe rafturi și la meniul scris cu creta pe tablă, lipie cu humus, burgeri vegetarieni cu fasole și cafea latte cu lapte de soia, și a zis: Ai o diplomă de excelență de la Universitatea Oxford. Ce dracu’ mai cauți aici, făcând munca asta?

Hannah a fost cea care i-a spus de camera liberă din casa pe care și-a găsit-o Lissa în London Fields. Chirie ieftină. Cu vedere la parc. O șansă s-o ia de la capăt. Și, pentru că știa că stă și se ofilește în spatele tejghelei, istovită de atâta așteptare, Cate a acceptat oferta.

Se uită din nou la pozele de pe ecranul calculatorului, simțind vechea durere a pierderii care i-a schimbat cursul vieții.

Ar fi putut să caute cu mai multă atenție. Ar fi putut să meargă înapoi în State, ar fi putut să o găsească. Ar fi putut să și-o revendice, să își revendice acea parte din ea însăși.

Apoi îi vine în minte un gând – Hesther. Poate or exista fotografii cu Lucy pe pagina lui Hesther de pe rețeaua de socializare – poate or mai fi ținut legătura. O caută pe Hesther, îi găsește profilul, pozele cu familia ei, casa ei din Bristol în stil georgian, plafoanele ei înalte și bucătăria ei frumoasă. Caută în urmă, tot mai înapoi în trecut. Sunt câteva fotografii din perioada cât a stat ea la Brighton, dar nici una cu Lucy.

Face click pe numele lui Hesther.

Bună, Hesther, n-am mai primit de mult vești de la tine. Sper că ești bine.

Tocmai mă gândeam azi la niște vechi prietene. Mă întrebam dacă mai ai cumva datele de contact ale lui Lucy Skein.

Cu tot dragul,

Cate.

Apasă pe „trimite“.

Fir-ar să fie!

Bate cineva la ușă. Cate stă pe loc, dar se aude din nou cineva bătând, de data asta tare și hotărât, apoi zăngănitul unei chei răsucite în broască. Îngrozită, iese pe hol, unde o vede pe Alice intrând pe ușă.

— M-am gândit că poate ai nevoie de-o mână de ajutor.

Mama lui Sam este plină de energie, îmbrăcată cu o vestă matlasată, cu o eșarfă la gât, și are obrajii trandafirii. La picioarele ei zace o geantă burdușită. 

— Așa că am adus niște ajutoare.

Ridică geanta, care e doldora de sticle de plastic strident colorate.

— Pot să intru?

Cate se dă înapoi când Alice trece pe lângă ea și intră în bucătărie. Pastilele sunt încă pe masă, lângă computer, care e deschis la o pagină cu o serie de fotografii cu chipuri de femei. Cate se mișcă din loc, postându-se între masă și Alice și inima îi bate în ritm sălbatic. 

— Tot n-ați despachetat?

Alice își scoate vesta și și-o atârnă de spătarul unui scaun, apoi arată cu degetul turnul de cutii de după ușă.

— Încă nu. Adică – am așteptat până împrumut o mașină ca să duc niște lucruri la un magazin caritabil.

— Poți să iei mașina lui Terry, spune Alice scoțând din geantă un șorț călcat și apretat și legându-și-l în jurul taliei.

Ridică niște sticle din geantă.

— Mă gândeam că am putea să ne ocupăm de bucătărie și de băi, apoi să mergem să bem un ceai și să mâncăm o prăjitură. Să vă scot pe amândoi din casă.

Cate se uită la sticle. Dulapul cu detergenți al lui Alice este un templu închinat substanțelor carcinogene sub toate formele lor.

— O, e tare drăguț din partea ta, Alice.

Se întoarce, ia laptopul și pastilele și le pune la loc sigur, sub jacheta ei. 

— Problema e că…

— Poftim?

— Tocmai mă pregătesc să plec.

— Să pleci?

Alice stă cu capul înclinat într-o parte; parcă ar adulmeca aerul să vadă dacă nu-i miroase cumva a minciună.

— Da. La grupul de joacă.

— Grupul de joacă?

— Cel pe care mi l-ai recomandat tu.

Cate face semn cu capul în direcția fluturașului de pe frigider.

— Am așteptat să se scoale Tom. Mă duc acum să vad ce face. Scuză-mă o secundă.

Fuge sus în dormitor, unde Tom doarme dus, cu brațele pe plapumă, întinse în lături în unghi drept. Pune pastila înapoi în cutie, vâră cutia în punga de hârtie și pune punga în fundul dulapului din baie, acoperită cu un prosop, își freacă fața cu o mănușă de baie, se întoarce în dormitor, îl îmbracă pe Tom cu un pulover peste body, își pune portbebeul și îl așază repede pe copil în el, apoi coboară scările în vreme ce micuțul începe să se agite de-a binelea.

— Iată-ne, spune ea, luând în grabă fluturașul cu grupul de joacă de pe frigider și unul dintre pachetele cu mâncare pentru astronauți din dulap. Zău că-mi pare rău că nu pot sta cu tine, Alice. Și îți sunt foarte recunoscătoare pentru ajutor.

Alice stă în picioare în mijlocul camerei.

— Bine, atunci. Dar să nu uiți de marți.

— Marți?

— Marți, eu și nepotul meu avem întâlnire!

La adresa de pe fluturaș se află un edificiu scund, deloc impozant, al administrației locale. Trece repede pe lângă el, pornește mai departe pe deal în sus, apoi cotește și o ia înapoi ocolind cvartalul, având clădirea din nou în fața ochilor.

La urma urmei, nici nu e nevoie să meargă la grupul de joacă. Ar putea să se ducă cu Tom în altă parte, poate la o cafenea, una care să aibă Wi-Fi, să bea cafea și să stea ca pe ace toată dimineața, consumându-și bruma de energie pe noi căutări zadarnice pe internet, numai că începe să plouă și Tom nu se mai oprește din scâncit și iat-o ajunsă aici. Traversează strada, trece pragul, întră pe un hol plin de cărucioare, încălțări și haine înghesuite unele într-altele, într-un haos total. Îl scoate pe Tom din portbebe și își spune numele femeii de la recepție. Din spatele ușilor duble de sticlă se aude un urlet colectiv, ca mugetul valurilor.

— Cinci lire ședința, spune femeia, dar puteți plăti trei. A-nceput acum o oră.

Cate scoate câteva monede din portofel și le aruncă pe pupitru. Înăuntru o întâmpină o mare învolburată de copii și jucării de plastic. Îl ține strâns pe Tom, care o strânge de mână la rândul lui, întorcând capul când într-o parte, când în alta. Se pare că nu există nicăieri nici un colț liniștit. Inima îi bubuie în piept, spinarea începe să-i nădușească. 

— Acum urmează jocul în cerc.

Cate se întoarce și vede alături de ea o femeie cu părul cărunt, plină de zvâc.

— Când terminăm, aveți acolo un covoraș pentru copil. 

Femeia arată spre colțul îndepărtat al camerei și bate din palme.

— Jocul în cerc! spune ea cu glas cântat, și Cate privește hoardele de copii care formează un cerc aproximativ, cam zigzagat.

— Haideți, o îndeamnă femeia cu părul cărunt pe Cate, pe un ton care nu admite împotrivire. Veniți alături de noi.

Femeia se lansează într-o variantă fără haz a cântecului „Roțile autobuzului“. Niște copii mai măricei se joacă de-a trupele de comando, traversând încăperea târâș, și Cate îl ferește pe Tom din calea lor ținându-l între picioarele ei. Aici, printre copiii mai mari, el pare tare micuț.

Când coborâm din autobuz? vrea să întrebe Cate, în timp ce femeia cu păr cărunt îi dă înainte cu lălăitul. Când oprește, de fapt, autobuzul? Ultima oară a stat pe un covoraș ca ăsta pe vremea când era ea însăși copil. Domnișoară! Domnișoară! Tot n-am ajuns? Domnișoară, vă rog, eu vreau să cobor.

În sfârșit, autobuzul se oprește cu o smucitură și, după câteva runde de „Sclipește, sclipește, micuță stea“ și de „Deapănă firele pe mosor“, femeia bate din palme.

— Așa, copii, gata. Joc de voie acum!

Se aud numai țipete în timp ce copiii mai mari o zbughesc spre cuierele cu diverse costumații. O fetiță iese din vălmășag îmbrăcată în costum de pompier; mamă-sa, care poartă hijab, râde cu gura până la urechi când o vede și face un gest aprobator cu pumnul strâns și degetul mare ridicat. Prin cameră zburdă de colo-colo supereroi. Cate se retrage în colț, la covorașul pentru bebeluși, pe care au fost împrăștiate jucării.

— Isuse Cristoase, parcă-ar fi cel de-al Treilea Război Mondial aici.

Ridică privirea și vede o femeie stând în picioare lângă ea și ținând în brațe cu copil cam de aceeași vârstă cu Tom.

— Mi s-a spus că-i un loc sigur pentru cei mici.

— Știu. Cred că poate ar trebui să rămâneți în colțul ăsta.

Și Cate face semn spre covorașul de sub ea.

— Serios? 

Femeia pare supărată. 

— Păi atunci ce sens mai are?

Copilul femeii l-a văzut pe Tom și întinde mânuțele spre el. Mamă-sa observă și se amuză.

— Vrei jos?

Se lasă în genunchi și așază copilul pe covoraș. Fetița e îmbrăcată cu niște hăinuțe oarecare, croșetate de mână. Poartă o căciuliță simplă, care o face să arate ca o ciupercuță sau ca o țărăncuță din picturile lui Bruegel. Femeia îi trage căciula de pe cap, și de sub ea se revarsă niște bucle negre, apoi își scoate și ea jacheta. Este minionă, cu trăsături exprimând blândețe și trăiri intense în același timp, cu părul șaten tuns scurt, cu un breton unghiular. 

Pe covoraș, copiii lor se pipăie unul pe altul. Li se ating mânuțele și amândoi chiuie de încântare. Femeia râde.

— Așa, deci el cine e?

— El este Tom, răspunde Cate.

— Ea e Nora, spune femeia.

— Frumos nume.

— Credeți? A fost decizia partenerei mele. Toate numele pe care le voiam eu aveau ceva tragic. Antigona. Ifigenia.

Oare glumește? Cate nu e sigură, dar femeia se uită în ochii ei și zâmbește. Se lasă pe spate și își suflă bretonul de pe frunte.

— Dar „Tom“ de unde vine?

— Ei, ne-a plăcut nouă numele ăsta, cred.

— Așa.

Femeia se întinde și așază o jucărie în fața Norei. Are o sumedenie de butoane pe care Nora le apasă pe rând, făcând să răsune versiuni americanizate ale unor poezioare pentru copii.

— O, nunununununu!

Femeia se apleacă înainte și oprește sunetul.

— Ne ajunge pentru dimineața asta.

Nora mai apasă pe butoane de câteva ori, dar, pentru că nu se mai aude nimic, nu o mai interesează și se târăște spre locul unde Tom izbește un cub de piciorul unei mese.

— Îmi place body-ul lui, spune femeia, arătându-l cu mâna.

— O! 

Cate simte că roșește. 

— Eram în întârziere, și el dormea, așa că…

— Aș purta și eu unul dac-aș putea. Vă puteți imagina cum ar fi să vă îmbrace cineva cu un body ca de bebeluș și să vă învelească bine cu pledul? Și să vă lase să dormiți? Un rai, nu alta.

Femeia închide ochii și, preț de o clipă, oboseala pune stăpânire pe trăsăturile ei, până când se aude un țipăt și îi deschide brusc. Nora se întinde spre capul lui Tom să îl apuce de șuvițele lui subțiri de păr. 

— O, nu, nu, iubito, n-avem voie să tragem de păr, spune femeia, ridicându-și copilul și așezându-și-l în poală, în vreme ce Nora schițează în aer gestul de a apuca cu degetele.

— Nora Barnacle! exclamă Cate. Joyce.

A luat-o gura pe dinainte.

Femeia privește în sus.

— Da. 

Surâde larg. 

— Aveți dreptate. Începe să aibă ceva din Barnacle. Țâfnoasă și lipicioasă. Stai așa, scumpo!

Se apleacă și o șterge pe fetiță la nas cu mâneca ei. 

— Partenera mea scrie ceva despre Joyce, spune ea. Eu sunt Dea. 

Femeia se uită în sus, zâmbitoare. 

— Așa, și acum ce mai urmează?

Prezentarea romanului „Așteptări“ conform editurii Humanitas Fiction:

Așteptări, roman publicat în 19 țări și în curs de ecranizare, abordează o tematică foarte actuală legată de prietenia dintre tinere, condiția femeii moderne, anxietățile și frustrările ei față de maternitate, de întemeierea și păstrarea unei familii, de carieră, de așteptările proprii, mai mult sau mai puțin realiste, și de cele ale societății.

Hannah, Cate și Lissa sunt tinere, de nedespărțit, iar viața li se întinde la picioare tumultoasă, cu posibilități nelimitate, inepuizabilă. Locuiesc împreună într-o casă victoriană din inima Londrei, petrec, învață, se bucură de mediul efervescent al vieții artistice din metropolă. Zece ani mai târziu, în plină maturitate, descoperă că nici una dintre ele nu a ajuns acolo unde visase. Nici una dintre ele nu este cu adevărat femeia care credea că va deveni. Cariere departe de a le mulțumi, mariaje în derivă, crize ale maternității le fac pe cele trei prietene să fie invidioase pe împlinirea pe care au impresia că o citesc în viața celorlalte. O invidie discretă, însă nu mai puțin malițioasă, care va schimba cu totul chipul prieteniei dintre ele.

„Un tablou extrem de izbutit al prieteniei dintre femei, cu  bucuriile și necazurile ei. O voce proaspătă și captivantă în romanul britanic actual.“ — Daily Telegraph

„Explorând spațiul liminal dintre vise și realitate – și felul cum eșecul afectează relațiile umane –,  romanul Annei Hope este o odă închinată Londrei secolului XXI și o analiză a presiunilor sociale din ziua de azi.“ — The Irish Times

Scriitoare și actriță, ANNA HOPE s-a născut în 1974 la Manchester. A studiat literatura engleză la Wadham College din Oxford, apoi a absolvit cursurile de actorie ale Royal Academy of Dramatic Art din Londra. După câțiva ani în care s-a făcut cunoscută mai ales pentru roluri din seriale și miniserii de televiziune (ShakespeaRe-ToldDr WhoCoronation Street), a urmat un masterat de scriere creativă la Birkbeck College din Londra. Un timp a predat ea însăși scriere creativă la universități britanice. Romanul ei de debut, Wake, a fost publicat în 2014 de Doubleday în Marea Britanie și de Random House în SUA. Bestseller internațional, s-a bucurat de atenția criticii, fiind selectat pe lista scurtă la National Book Awards și pe lista lungă la Walter Scott Prize. Cel de-al doilea roman al scriitoarei, Sala de bal (The Ballroom; Humanitas Fiction, 2018), ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în peste zece țări, a apărut în toamna anului 2016. În prezent, Anna Hope se dedică exclusiv scrisului.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.