Fragment în avanpremieră din „Consimțământul“ de Vanessa Springora

31 august 2021 de  Oana Borviz    

Carte-fenomen publicată în 2020, tradusă în douăzeci şi două de limbi şi aflată în curs de adaptare cinematografică, „Consimțământul“ de Vanessa Springora va apărea în curând și la editura Polirom, unde a fost tradusă de Alexandra Cozmolici. „Consimțământul“ este o carte de memorii în care scriitoarea și editoarea franceză Vanessa Springora dezvăluie cum a fost abuzată sexual în adolescență de către Gabriel Matzneff, scriitor de trei ori mai în vârstă decât ea, cunoscut nu doar pentru romanele lui, ci și pentru practici sexuale deviante.

„Consimțământul“ este însă, nu doar o poveste năucitoare despre o adolescentă care, în urma abuzului, devine un adult traumatizat, ci și o analiză al lumii culturale franceze care ni se arată aici drept profitoare și coruptă. 

Springora descrie cum a cucerit-o și manipulat-o Matzneff, cum aura lui de scriitor vedetă a exrcitat o putere extraordinară asupra ei făcând-o să creadă că între ei este iubire pură și că ea deține puterea.

Prin această carte, autoarea demolează ceea ce a mai rămas din reputația literară a lui Matzneff, demonstrând că toată cariera lui a fost clădită pe din minciuni și vanități.

După analizarea cărții, Procuratura din Paris a deschis o anchetă, Matzneff urmând să fie judecat chiar în această toamnă.

Mai jos găsiți un fragment emoționant din această carte care a întors pe dos lumea literară din Franța. Spor la citit!:)

Fragment din „Consimțământul“ de Vanessa Springora

„Am avut tot felul de slujbe înainte să mă apropii de lumea editorială. Inconştientul este incredibil de viclean. Nu ne putem sustrage condiţionărilor sale. După ce le‑am ocolit ani de zile, cărţile mi‑au redevenit prietene. Ele îmi sunt meseria. Până la urmă, la asta mă pricep cel mai bine. 

Fără îndoială, încerc, pe bâjbâite, să repar ceva. Dar ce? În ce fel? Îmi consacru energia textelor scrise de alţii. Inconştient, caut în continuare răspunsuri, fragmente disparate din povestea mea. Aştept ca, astfel, enigma să fie elucidată. Ce s‑a întâmplat cu „micuţa V.“? A văzut‑o cineva? Uneori o voce se iveşte din adâncuri şi‑mi şopteşte: „Cărţile sunt nişte minciuni“. Nu o mai ascult, ca şi cum memoria mi‑ar fi fost ştearsă. Din când în când, o străfulgerare. Un detaliu ici, colo. Cred că, da, asta trebuie să fie, e poate o părticică din mine între rândurile astea, în spatele acestor cuvinte. Aşa că spicuiesc. Adun. Mă reconstitui. Anumite cărţi sunt nişte medicamente excelente. Uitasem. 

Când am, în sfârşit, impresia că sunt liberă, G. îmi dă de urmă ca să încerce din nou să mă domine. Degeaba sunt adult în toată firea, imediat ce‑i rosteşte cineva numele de faţă cu mine, mă blochez şi redevin adolescenta care eram în momentul în care l‑am întâlnit. O să am toată viaţa paisprezece ani. Aşa mi‑e scris.  

Într‑o zi, mama îmi trimite una dintre scrisorile pe care el continuă să le expedieze pe adresa ei, neştiind unde locuiesc. Tăcerea mea, refuzul meu de a păstra orice fel de legătură cu el nu‑l descurajează niciodată. În scrisoarea asta, cu un tupeu incredibil, îmi cere permisiunea să publice nişte fotografii cu mine într‑o biografie pe care unul dintre admiratorii lui se pregăteşte s‑o publice la o editură din Belgia. Un prieten de‑al meu, avocat, îi trimite în numele meu o scrisoare ameninţătoare. Din momentul acela, dacă G. continuă să‑mi folosească, într‑un fel sau altul, numele sau imaginea în contextul unei opere literare, va fi trimis în instanţă. G. nu mai insistă. Sunt, în sfârşit, în siguranţă. O perioadă. 

După numai câteva luni, descopăr că G. are un site oficial, pe care se găsesc, pe lângă biografia lui şi lista operelor sale, fotografii cu câteva dintre cuceririle lui, printre care şi poze cu mine la paisprezece ani, iar la legendă apare această iniţială, „V.“, care rezumă din momentul acela identitatea mea (în asemenea măsură, încât îmi semnez fără să‑mi dau seama toate e‑mailurile aşa). 

Şocul e insuportabil. Îl sun pe prietenul meu, avocatul, care mi‑o recomandă pe una dintre colegele lui, mai experimentată în domeniul drepturilor de imagine. Cerem un raport juridic, care mă costă deja o grămadă de bani. Dar, după căutări îndelungate, noua mea avocată mă înştiinţează că nu se poate face, din păcate, mare lucru. Site‑ul nu e înregistrat pe numele lui G., ci pe al unui webmaster de undeva din Asia. 

— G.M. a făcut în aşa fel încât să nu‑i putem atribui proprietatea conţinutului găzduit de reprezentantul lui, în afara oricărei reglementări franceze. Din punct de vedere juridic, site‑ul este creat de un fan, atât şi nimic mai mult. Este de un cinism absolut, dar e de neatins. 

— Cum ar putea un necunoscut care trăieşte în Asia să facă rost de fotografii cu mine la paisprezece ani? Fotografii pe care numai G. le are? Ceva nu se leagă. 

— Dacă nu aţi păstrat copii ale fotografiilor va fi foarte dificil să dovedim că e vorba de dumneavoastră, îmi spune ea, părând sincer dezamăgită. Totuşi, m‑am documentat. G. şi‑a luat de curând un avocat renumit, as în materie de proprietate intelectuală. Cel mai temut dintre toţi. Oare merită să vă băgaţi într‑o luptă dinainte pierdută, cu riscul să vă coste şi sănătatea, pe lângă salariul pe un an? 

O las baltă, cu părere de rău. Încă o victorie pentru el.”

Prezentarea cărții „Consimțământul“ conform Editurii Polirom:

Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie

Grand Prix des Lectrices de ELLE 2020 – Document

Crescută de o mamă divorţată, V. încearcă să umple prin lecturi golul lăsat de tatăl absent. La treisprezece ani, în timpul unui dineu monden, îl întîlneşte pe G., un scriitor cu reputaţie scandaloasă. De la primele schimburi de priviri, e subjugată de charisma acestui bărbat de cincizeci de ani, de atenţia pe care i-o acordă. Mai tîrziu, G. îi declară că o iubeşte şi că n-o să-i facă nici un rău. Deşi are doar paisprezece ani, V. i se oferă trup şi suflet. Intervenţia poliţiei nu face decît să întărească această idilă periculos de romanescă. Dar deziluzia este teribilă cînd V. îşi dă seama că G. a făcut întotdeauna colecţie de iubiri adolescentine şi practică turismul sexual în ţări unde minorii sînt vulnerabili. În spatele aparenţei flatante de om de litere se ascunde un prădător, acoperit de o bună parte din lumea literară. În ciuda rupturii, calvarul continuă, căci scriitorul nu încetează să o hărţuiască. După mai bine de treizeci de ani de la întîmplările de atunci, Vanessa Springora ne oferă acest text năucitor, înfăţişînd un proces de manipulare psihică impecabil orchestrat, precum şi ambiguitatea înspăimîntătoare în care se plasează victima îndrăgostită, care consimte la abuz. Dar, dincolo de experienţa personală, autoarea examinează derivele unei epoci şi conformismul unui mediu orbit de talent şi de celebritate.

„Springora spunea despre cartea ei că este ca un mesaj într-o sticlă. Nu vă imaginaţi însă o sticlă rătăcită pe valurile mării, purtîndu-şi răvaşul disperat în zări îndepărtate. Consimţămîntul e un cocktail Molotov aruncat în faţa establishmentului francez, o operă de o furie extrem de bine controlată, ameţitoare.” (The New York Times) 

„O poveste cutremurătoare despre abuzul asupra unui copil şi parizienii sofisticaţi care au întors capul… Springora este o scriitoare elegantă, de o sensibilitate usturătoare.” (Kirkus Reviews)

„De o precizie implacabilă, Consimţămîntul aruncă o lumină rece, necruţătoare asupra zonei tulburi în care trăieşte orice fiinţă aflată sub dominaţia cuiva.” (L’Obs)

Vanessa SPRINGORA (n. 1972) este editoare, regizoare şi scriitoare franceză. În 2003 a început să colaboreze cu Institut national de l’audiovisuel ca scenaristă şi regizoare. În 2006 a început să lucreze la editura Julliard, pe un post de asistent editorial. A scris numeroase scenarii şi a semnat regia pentru mai multe filme, printre care Dérive (2006) şi serialul Quotidien (2016). În 2019 a devenit director editorial al editurii Julliard. Din 2010 coordonează colecţia Nouvelles mythologies pentru editura Robert Laffont. În 2020 a publicat Consimţămîntul, carte distinsă în acelaşi an cu Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie şi Grand Prix des Lectrices de ELLE la categoria Document.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.



Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *