Noutãți

„Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști – fragment în avanpremieră

20 ianuarie 2022 de  Oana Borviz   •  

După „Paturi oculte“, iată că Doina Ruști a scos o nouă carte, de data aceasta un volum de povestiri (47 la număr) despre amoruri și pasiuni bizare din Bucureștiul fanariot! Întâmplări reale, fapte și personalități istorice, obiceiuri surprinzătoare, despre care autoarea s-a documentat temeinic, capătă noi dimensiuni în aceste proze în care simțurile sunt stăpâne. Iată mai jos un fragment oferit de prietenii de la editura Litera! E ademenitor ca o chiflă scoasă din cuptor!:)

narghileaua vrăjită

Sf. Andrei, 1794. Lumea se pregătește de sărbătorile iernii, cu dovleac copt și neînchipuite vrăjitorii, căci în noaptea de 30 noiembrie se deschid porțile spre lumea subtilă. E seară, iar la Curtea Veche au coborât umbrele morților, cuibărindu‑se mai ales prin Beciul Domnesc, o imensă cămară cu multe bunătăți și cu butoaie de vin, lichioruri și peltele, așezate pe rafturi. Peste toate acestea era stăpân Andrei, un administrator cu simbrie și rang de stolnic, care se pregătea să plece acasă, fără să știe că în stradă îl aștepta o surpriză.

Cu niște zile în urmă sosise în București un bucătar, originar din Silistra, care trăgea nădejde să intre în slujbă la bucătăria Palatului. Călătorise zile multe, însoțit de o fată, o copilă de 13 ani, pe nume Floarea. Aceasta insistase să facă împreună drumul spre București, unde spera să‑și întâlnească mama.

Iar aici e momentul să vă spun că această copilă avea darul rar de a ști cum să ceară. În primul rând, mânuia o narghilea subțirică pe care o învârtea pe sub nasul celor din jur. Apoi, nu vorbea niciodată fără să tragă un fum pe care îl risipea cu artă, atrăgând în valurile lui albăstrui mici zâne și duhuri.

Povestea ei era tristă, dar parfumată. Recent, mama îi plecase într‑o călătorie spre Ismail, de unde promisese că la un moment dat va lua drumul spre București. Văduvă, încă bine, înfășurată în șaluri, această mamă se lăuda cu bijuterii moștenite de la mama ei, o bucureșteancă get‑beget care, printre altele, îi dăduse și o oglindă înrămată în argint. Cu toate că viața în București era minunată, femeia aceasta fandosită, fiică de precupeți, fugise în lume, căsătorindu‑se cu un căruțaș, robul unui negustor din Silistra, iar nu peste mult se născuse Floarea, care, după cum îi spune și numele, fusese așteptată, dorită.

Dar viața e schimbătoare. Căruțașul a dat colțul, iar Floarea s‑a trezit singură, căci maică‑sa, îndrăgostită de un anume Peea Rențiper (frumos nume!) a tăiat‑o spre Ismail, lăsând‑o pe Floarea cu un bucătar din vecini, să învețe o meserie. O idee bună, de altfel. Într‑un an, maximum doi, ajungea creatoare de chifle.

Iar acest bucătar a intrat sub fumul vrăjit al copilei, încât nu putea să‑i refuze nimic. Supărat pe el însuși, conștient că ajunsese sclavul unei fete de sclav, bucătarul, inspirat de cine știe ce întâmplări, și‑a luat căpisterea în spate, hotărât să facă avere la București. Floarea l‑a urmat ca un câine. Sau mă rog, invers.

Și ajungem din nou la chelar! În Ajun de Sf. Andrei, stolnicul beciurilor domnești a ieșit la plimbare. Era un noiembrie cald, iar mahalagiii vopseau nuci pentru sărbători. Prin oraș se auzeau lăutarii, cu ultimele istorii picante, iar pe Strada Lipscanilor fluturau șaluri de Persia, anterie de cașmir și museline brodate.

Andrei stolnicul le privea cu indiferență, fălindu‑se cu un guler de blană și cu o cealma de maltez, cu flori galbene pe un fond fumuriu spre albastru. Era către seară, v‑am spus, iar omul se pregătea de petrecere, căci de Sf. Andrei bucureștenii chefuiesc până dimineața, ca să alunge demonii și stafiile, iar bucureștencele fac vrăji și ghicesc viitorul. Tot orașul se umple de umbre.

Când trăsura a oprit, cum se mai întâmplă în trafic, la fereastră a apărut bucătarul, care a‑nceput să se roage pentru o slujbă. Stolnicul era flatat, ascultându‑l cum vorbea armânește, stâlcind cuvintele, dar mai ales pentru că dovedea un bun‑simț natural, știind să se milogească pe bune. S‑a ținut după trăsură până acasă la stolnic, unde curtea era plină de oaspeți, de grătare și lăutari.

Pe deasupra lor pluteau umbrele de pe lumea cealaltă. Înțelegând situația, dându‑și seama că era ziua lui, bucătarul i‑a oferit un cadou, ca să nu‑l uite, anume pe Floarea, care alergase în urma maestrului ei, de la Curtea Veche până la Gorgani, unde locuia Andrei, stolnicul. Prin urmare, era asudată și uluită de tot ceea ce vedea, mai ales de curtea plină de lume. Dar cum la cei 13 ani ai ei văzuse multe, evaluând rapid situația, și‑a dat seama că în curțile stolnicului era mai bine decât la cuptor, așa c‑a acceptat imediat să fie cadou. Și legănând lunga pipă, aruncând fumuri înțesate cu diavoli, ciugulind în trecere de la mesele întinse în curte, și‑a făcut repede loc printre oaspeți.

Stolnicul, aiurit, a poruncit să‑i fie pregătită o cameră, la mansardă, de unde putea să privească orașul. Nu știm dacă bucătarul a fost angajat, dar știm că Andrei a fost marcat de întâlnirea cu Floarea. Toată familia văzuse schimbarea, căci chiar din acea seară s‑a înmuiat, topit în florile galbene ale șalului său de mătase. Ea îi povestea despre mama ei, despre drumul spre Ismail, iar stolnicul vedea mătăsurile acelei femei dispărute în ceață. Fiecare fum risipit din narghileaua copilei îl făcea mai tăcut.

Două săptămâni mai târziu, a depus o depeșă la Divan, cerând act de eliberare pentru fată, pe motiv că mama ei, plecată în călătorie la Ismail, vă amintiți, cu noul iubit Rențiper, era născută la București, ca cetățean liber.

Floarea n‑avea acte, ce‑i drept, tocmai de aceea situația ei se cerea rezolvată. Și ca să nu existe dubii, scrie Andrei, direct către vodă, de data aceasta, cu toate că fata are aparențe de sclavă, mai ales din cauza unei pipe, din care trage din când în când, totuși măcar pe jumătate e liberă, având în vedere originea mamei ei.

Alexandru Moruzi, care citea toate chestiile de genul ăsta, impresionat de patosul care răzbătea din cuvintele stolnicului Andrei, a luat o hotărâre destul de bizară, trimițându‑i‑o în Ajunul Crăciunului, ca pe‑un cadou. El hotărăște ca Floarea să fie declarată om liber, dar nu de mâine‑poimâine, ci doar după ce se va mărita. Până atunci, n‑avea decât să rămână în grija stolnicului, ca sclavă bine‑merçi.

Poate că Floarea ar fi murit în robie, iar toate acestea nu s‑ar fi întâmplat, dacă n‑ar fi ajuns în casa stolnicului în noaptea de Sf. Andrei – patronul tuturor duhurilor. Eu cred că în narghileaua ei subțirică se furișaseră niște îngerași beți sau stafiile lor, care de Sf. Andrei se plimbă pe unde vor ele.

Crimă și poezie

Furtună

Pe la anul 1835, Anton Chladek vine la București, unde va și rămâne, până la finele vieții (1794–1882). E pictor, profesorul lui Nicolae Grigorescu, rămas în istorie mai ales pentru portretele făcute boierilor din Valahia.

Pentru familia Văcărescu a făcut trei portrete, anume pe‑ale poeților Ienăchiță și Alecu Văcărescu, morți de mult la acea dată, și pe‑al Marelui Ban Teodor Văcărescu, zis Furtună. Primii sunt, desigur, pictați după alte portrete, amândoi tineri, iar cel de‑al treilea, bătrân, de unde deducem că i‑a pozat pictorului. Având în vedere că doar Furtună trăia la acea dată, înseamnă că el a suportat plata.

Acest ban, despre care se știe că era poreclit Furtună, din cauza temperamentului coleric, era extrem de bogat, extrem de zgârcit. Totuși, nu agrea plocoanele, mita, șantajul. Circula chiar o poveste legată de aversiunea față de banii câștigați pe căi necinstite. Pe unul care vrusese să‑l mituiască l‑a bătut cu săculețul de bani peste gură.

Era zurliu, se zice, dar bine intenționat și sufletist. Prietenii îi spuneau Teodorachi. Totuși, porecla Furtună îl arată răsturnând lucrurile. Privind cele trei tablouri, mă întreb de ce comandase portretele unor rude moarte, un văr și un unchi. De ce nu comandase portretul fiului său?

Despre cartea „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști conform editurii Litera:

„Bucureştiul fanariot e o urbe care se leagănă zi şi noapte în ritmul moleşitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiţii, zvonuri şi magice arome orientale, şi care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice şi fără obiect, de tristeţi grele şi de melancolii fără nume. Dacă ar fi atât şi tot ar fi de-ajuns.

Dar povestirile pe care ni le spune Doina Ruşti, despre iubiri imposibile, sprijinite pe documente şi scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relaţii private nemiloase, comportamente surprinzătoare şi habitudini stranii.“ EUGEN NEGRICI

DOINA RUŞTI, prozatoare de referinţă, cu certă contribuţie atât în neogotic, cât şi în realismul psihologic, apreciată pentru origi­­nalitate şi erudiţie epică, a scris trilogia fanariotă (Manuscrisul fanariot, Mâţa Vinerii, Homeric) şi romane cu miză socială puternică: Fantoma din moară, Lizoanca, Logodnica. Cel mai recent roman al său este Paturi oculte (2020), o metaforă a pandemiei. Traduse în numeroase limbi, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze şi de recenzii laudative în publicaţii internaţionale. Printre altele, a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008) şi Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române (2009). Doina Ruşti coordonează colecţia Biblioteca de Proză Contemporană, la Editura Litera, este scenaristă şi ţine cursuri de scriere creativă la Universitatea din Bucureşti.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns