3 cărți bune pe care le-am început dar pe care nu le-am terminat de citit

13 ianuarie 2022 de  Oana Borviz    

De regulă, îmi aleg foarte bine cărțile așa încât să mă bucur sută la sută de experiența cititului. Și totuși, mi se întâmplă uneori să întrerup lectura unor cărți care îmi plac din motive care țin mai mult de felul în care îmi prioritizez sarcinile (cel mai adesea, titlurile proaspăt ieșite din tipar mă ademenesc să abandonez lectura:).

Personal, îmi place să citesc cartea dintr-un foc, fără nici măcar o zi de pauză, așa că nu mi-e deloc ușor să revin la un titlu de care m-am apucat cu trei luni în urmă, să mă adaptez iar la ritmul lui, să mă familiarizez din nou cu personajele și atmosfera poveștii. Dar nici să las de tot baltă o carte nu mi se prea întâmplă, așa că, oricât timp ar trece din momentul în care m-am apucat de ea, tot îmi găsesc energia să o termin la un moment dat.

Ei bine, chiar acum am trei cărți care mă așteaptă să le termin. Le-am început în perioade diferite, din fiecare am citit aproximativ jumătate, toate mi-au dat o stare de bine, toate merită cititori fideli:)

”Jurnalul unei iubiri pierdute” de Eric-Emmanuel Schmitt

Schmitt e unul dintre autorii care îmi plac foarte mult și de la care știu deja ce primesc: multă emoție, claritate, umor, povești bune. Cu gândul ăsta am început și ”Jurnalul unei iubiri pierdute”, care este o minunată odă adusă mamei lui și care documentează cei doi ani de doliu de după moartea ei.

Eu cred că e teribil de greu să scrii despre propria mamă fără să pici în ridicol, iar ceea ce reușește Schmitt în acest volum mi se pare extraordinar, el făcându-i mamei un portret atât de fin și amuzant, în care poți recunoaște toate mamele active, pasionate, preocupate de binele copiilor lor. 

De cincizeci și șase de ani, de când ne-am întâlnit și am început să mergem umăr la umăr, ne simțeam puternici, senini, în centrul unui univers ale cărui peisaje se organizează sub pașii noștri. Mama mă lumina, eu o luminam, străluceam amândoi, invincibili, iar tenebrele se îndepărtau, împinse înapoi de flacăra noastră.

Cartea este construită chiar ca un jurnal, așa cum sugerează titlul, cu pagini ce descriu relații, momente, gânduri, stări și altele ce adună aforisme ale autorului despre viață, iubire, durere, moarte. În principal, scrie însă despre relația specială pe care a avut-o cu mama lui sportivă, bună și tenace; despre tatăl lui fizioterapeut, riguros și circumspect; despre anii de școală și despre scrisul care l-a disciplinat mereu și i-a dăruit libertate; despre acest mare talent moștenit de la mamă (”Mama scria perfect, stăpânind un stil liber, fluid, elegant”); despre relația cu fanii lui și despre bucuria de după reprezentațiile sale de teatru. 

Scrisul lui Schmitt e special, cald, mângâietor, terapeutic, așa că despre orice ar scrie, știi sigur că-ți merge la suflet. 

Mama a murit așa cum a trăit, în sprint. Campioană a Franței la viteză, deținând timp de mai mulți ani recordul național, avea niște picioare care sfidau cronometrele și întorceau capetele bărbaților. În copilărie, eram pe deplin conștient de puterea erotică exercitată de picioarele mamei: nu doar că pășeam la înălțimea lor, admirându-le, dar observam și ocheadele trecătorilor și le auzeam remarcile. Prelungi, febrile, netede, fine, agile, bronzate, picioarele ei iradiau o îndrăzneală, o sălbăticie, o senzualitate care contrastau cu comportamentul ei rezervat și chipul blând.

”Acest tărâm al blândeții” de William Kent Krueger

Un citat de pe coperta cărții sugerează că povestea este asemănătoare ce cea din ”Acolo unde cântă racii” de Delia Owen. Și într-un fel este, căci în centru sunt tot copii singuri care se străduiesc să supraviețuiască, să găsească un sens vieții lor, ssă aibă un cămin. Totul se petrece în preajma unei ape, întocmai ca în ”Acolo unde cântă racii”. Ba chiar are loc și o crimă, comisă tot de un copil, ca în romanul lui Owens. Scriitura este, însă, cât se poate de diferită, Krueger fiind mai descriptiv și mai riguros în alcătuirea frazei decât Owens, care e mult mai sensibilă și muzicală.

Krueger și-a plasat povestea în Minessota, în timpul Marii Crize, când mii de familii se destramă din cauza neajunsurilor, copiii vagabondează pe străzi sau zac în locuri ostile precum Școala Lincoln (unde începe de altfel povestea).

Romanul e foarte bine documentat, Krueger bazându-se pe nenumărate biografii, ziare din epocă, fotografii, și reconstituie dezastrul acelei epoci cu ajutorul simțurilor de copil (sărăcia, inegalitățile sociale etc.). Cartea e o aventură în toată regula, urmând drumul unor copii, care fug de la școala unde nu învățau decât frica în căutarea unui cămin care să le aducă alinare.   

Când predica, domnul Brickman devenea un alt om. Era imaginea unei furtuni răzbunătoare, umblând mândru și gesticulând, ridicând pumnul în aer și arătând acuzator cu degetul către vreun copil care, din nefericire, îi atrăgea atenția, prezicând distrugerea lui. Acest copil era simbolul nostru, al tuturor, deoarece, după părerea domnului Brickman, fiecare dintre noi era o cauză pierdută, un înveliș trupesc format din gânduri păcătoase și capabil numai de fapte rele. 

”Viața de apoi a poetului” de Andrei Crăciun

Cartea e o colecție de portrete făcute de femei aceluiași bărbat, Alexandru. Mai exact, 20 de femei, toate foste iubite ale poetului astfel numit, care și-l amintesc cât se poate de diferit, în diverse etape ale vieții lui. În amintirile lor, acest Alexandru (care e mort, femeile povestind despre el când era în viață), scria poezii ”de o sensibilitate bolnăvicioasă”, ura vacanțele obișnuite, slujbele bine plătite, iubea evreice intelectuale, soțiile altora, muze, actrițe, fiice de preot, visa să vadă toată lumea înainte de a se retrage într-un bar din Costa Rica.

Deși nu am citit decât jumătate din carte, mi-au plăcut vocile diferite ce alcătuiesc acest portret de artist în care arde iubirea, dorința, dorul, tristețea. Mi-a plăcut cum a strecurat Andrei melancolia în povești și cum a pus în valoare memoria, cu propria ei viață, independentă de cea pe care o trăim efectiv.

Dar viața sa de apoi nu știu de unde începe și de aceea am venit să văd iar strada principală a orașului, să mă plimb pe ea cu mâinile la spate și să nu fiu recunoscută. Iar stada principală e mult mai mică, mai urâtă și mai pustie decât în memoria mea, dar presupun că așa se întâmplă de fiecare dată când ne întoarcem unde am crescut.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.