Monica Tonea: „Am avut mereu un simț de conservare acut, am știut dintotdeauna să mă pun la adăpost“

19 iulie 2021 de  Oana Borviz    

Monica Tonea a fost jurnalistă de investigație, a debutat cu proză scurtă iar de curând a publicat Pasagerii (editura Casa de Pariuri Literare), un roman empatic despre iubiri pasionale, obsesii, prietenii și relații toxice. Citindu-l, m-am gândit la multe – la fragilitatea relațiilor interumane, la felurile diferite în care trăim viața, la alegeri și asumări – și am fost curioasă să aflu dacă ceva, orice, din roman a fost trăit pe bune chiar de ea. Am stat de vorbă cu Monica despre cum s-a conturat povestea acestor călători, despre cum și cât timp a scris la carte, dar și despre viață și destin, despre toxicitatea unor relații, despre înstrăinare și dezrădăcinare. Răspunsurile Monicăi (care trăiește departe de România de vreo 20 de ani) fac un portret interesant al călătorului prin viață. Mie mi-au picat tare bine, sper că și vouă!:)

Sunt curioasă dacă romanul are ceva autobiografic? Spre exemplu, felul în care Ilona ajunge pe tărâm străin (pe întuneric, pe ape învolburate) are ceva din ce ai trăit tu atunci când ai plecat din România sau e pură ficțiune?:)

Mai întâi de toate, merci, Oana, pentru propunerea irezistibilă de a discuta despre romanul Pasagerii ! Este o reală plăcere să mă regăsesc printre scriitorii găzduiți în paginile tale.

Nu, romanul n-are nimic autobiografic în el, exceptând locurile pe unde trec pasagerii și pe care eu le cunosc foarte bine. În schimb, traversarea dificilă a Mediteranei pe care au făcut-o Ilona și părinții ei este pură ficțiune. Plecarea mea din țară a fost mult mai prozaică, m-am îmbarcat în avion și după două ore și jumătate confortabile de zbor am aterizat la Bruxelles. O deplasare certă, fără evenimente care să pună la îndoială siguranța zilei de mâine. 

Totuși, ceea ce am eu în comun cu personajele mele este înstrăinarea, pe care am vrut să pun accent, fiindcă dezrădăcinarea formează un om într-un mod aparte. Așadar, a fost o intenție voită să le confer un statut de emigrant, căci asta cunosc eu cel mai bine. Trăiesc departe de România de douăzeci de ani și, oricât m-aș strădui să redau cotidianul românesc, efectiv, nu mi-e la îndemână. Mi-e ușor să navighez în trecut, să vorbesc despre anii ’80 sau ’90, i-am trăit acolo, îmi sunt familiari, dar m-aș hazarda să plasez acțiunea local, în timpul prezent. Prin urmare, nu am avut de ales decât să prezint certitudinea mea imediată.

Monica Tonea, arhivă personală

De la ce ai pornit, mai exact, atunci când te-ai apucat de scris Pasagerii? Și de ce titlul ăsta?

Pasagerii, care la vremea respectivă nu aveau titlu și despre care nu aveam idee că vor lua așa amploare, au debutat cu vocea lui Sergiu, care este acum, în carte, de fapt, partea a patra și ultima. Știi cum este, te inspiră ceva și începi să te alimentezi din ceea ce observi, din stări, gânduri, trecători, reacții, situații. 

Așa a fost și cu vocea lui Sergiu. Am asistat la o scenă, la un moment dat, deloc asemănătoare cu povestea din carte, totuși suficient de puternică cât să mă inspire. De aici totul a devenit poveste. Chiar dacă nu știam amănuntele vieții acelui om, am simțit nevoia să-i ofer eu unele ficționale. Așa s-a definitivat vocea masculină din carte. Pe măsură ce avansam, se iveau legături, personaje cheie, decoruri și ambianță.

Cu titlul este o cu totul altă poveste. Când am terminat primul draft aveam deja unul temporar: Magazinul de fructe. De fapt, era atribuit părții a treia care, o perioadă, mi-a părut de sine stătătoare. Știi, drumul Ilonei către cafeneaua lui Sergiu și obstacolele mintale pe care și le impunea, dintr-un sentiment acut de vinovăție. Cafeneaua era pe atunci doar un magazin de fructe și-mi plăcea destul de mult titlul, până când cineva drag mi-a spus că nu merge.

Am încercat multe variante, niciuna din ele n-a rămas însă. Cred că m-am oprit la Pasagerii exact înainte de a-l trimite la editura Casa de Pariuri Literare. Iată, era așa la îndemână și se lăsase atât așteptat. Cum l-am rostit am știut că el este și gata. 

De ce acest titlu? Fiindcă reprezintă chintesența acestei cărți. Și Ilona și Mattias se consideră niște pasageri în viața lui Sergiu, totodată, acțiunea se petrece fie pe autostradă, la volan, fie pe drumuri care duc personajele departe de ele însele, dându-le sentimentul că trăiesc un voiaj amețitor de senzații, simțăminte și experiențe. 

Cum a fost să lucrezi la roman în comparație cu proza scurtă (cu care ai debutat)? 

Cu totul diferit. Mi-a fost mult mai ușor să controlez o proză scurtă. Într-un text de dimensiuni mici totul e mai concentrat, iar structura este diferită de cea a unuia mai amplu. Îți permiți să creezi atmosferă fără a urmări scheletul clasic al romanului. Nici personajele nu-ți dau atâtea bătăi de cap. Chiar dobândisem o oarece lejeritate în a controla proza scurtă.

În schimb, când a venit rândul romanului, m-am poticnit un pic și, la un moment dat, am simțit nevoia să citesc câteva cărți de creative writing scrise de autori americani. Asta s-a întâmplat prin 2017, când am definitivat primul meu manuscris. Deși scrisesem numai proză scurtă înainte, avusesem ambiția absurdă, știu, să scriu un roman, în condițiile în care eram doar la începuturile mele literare. Ei bine, am făcut-o. A fost o muncă titanică și m-am dedicat în întregime acestui proiect. Cu toate astea, nu a văzut lumina zilei, a ajuns pe mâna unui expert care s-a oferit să-l citească și i-a pus un diagnostic greu de digerat. L-am abandonat, frustrată. Mi s-a părut timp irosit. Și acum zace într-un folder pe computer, nefiind sigură dacă să-l arunc la coș sau să-l mai păstrez. Diferența e că acum sunt mai blândă cu mine și nu-l mai consider timp pierdut ci o experiență în plus, care m-a propulsat și m-a adus în acest moment prezent. 

Cât timp ți-a luat să scrii cartea?

Am scris întrerupt la ea mai bine de doi ani. Spun întrerupt, fiindcă, așa cum aminteam mai sus, scriam câte o parte din carte fără a ști că se legau între ele. Așadar, am stat o vreme să meditez încotro se îndreaptă narațiunile, timp în care se mai ivea un personaj cu bagajul lui și eu tot însăilam la poveste. Viața lui Sergiu era de sine stătătoare. A Ilonei la fel. Apoi s-a născut personajul Mattias, apărut ca să susțină vocea feminină din manuscris, oricum, nu era la fel de bine conturat și tot așa. Pe de altă parte, lucram în paralel la alte proiecte solicitante și avansam cătinel. Publicam pe blogul din Adevărul, în revista Itaca la care sunt și redactor, altă muncă separată, iar când și când trimiteam texte la Literomania sau Liternautica

Deși mă angajasem pe drumul ăsta fără de întoarcere, să duc la bun sfârșit romanul, aveam nevoie să răsuflu din când în când. Era necesar, din când în când, un răgaz, să stau cu personajele în minte, să le observ, să asist la interacțiunea lor, să mă deprind cu obiceiurile lor pentru a le putea scrie, apoi, istoria pe hârtie. 

Monica Tonea, arhivă personală

Povestea se constituie mai mult din amintirile personajelor. Ai mizat de la început pe tehnica asta sau ea s-a insinuat pe parcurs? 

Într-adevăr, asta a fost miza. Ca Sergiu să-și spună singur povestea, mai încolo Ilona și într-un mod indirect, Mattias. Plănuiam să îi dau voce și Mariei, însă până la urmă am renunțat. Povestea Mariei, nuanțată cum este, ar fi meritat toată atenția mea, dar lucrul ăsta m-ar fi abătut de la drumul deja bătătorit. Cine știe, cândva…

Mi-a plăcut cum ai împărțit romanul pe intervale de timp și pe voci. Totuși, sunt curioasă de ce ai crezut că e important ca cititorul să știe și punctul de vedere al lui Sergiu?

Merci, mă bucur că ți-a plăcut. Poate fi un no go pentru alți cititori, însă eram curioasă să văd cum ar suna vocile distincte în romanul meu și am simțit nevoia să experimentez un pic. Iată că personajele mele au avut ocazia să-și spună istoria așa cum au trăit-o, firește, într-un mod cu totul subiectiv, așa cum percepem de cele mai multe ori adevărul, dar totuși, au avut ocazia să se exprime și să-și lase viziunea lor asupra lucrurilor.

Cum spuneam la început, vocea lui Sergiu a fost prima care s-a ivit în mintea mea. Nu avea cum altfel. El e pilonul central, deși i-am dat glas numai în ultima parte. Dacă privim cu atenție, în jurul lui pivotează toate personajele. Mi se părea esențial ca el să aibă drept la replică. În fapt, un ton amar al realității lui. Cartea asta n-ar fi ceea ce este fără concepția de viață a lui Sergiu.

Iubirea dintre Sergiu și Ilona e una toxică, care îi ține când aproape, când departe unul de altul. Ce îi face pe oameni să rămână în astfel de relații?

Să-ți spun sincer, nu știu ce-i ține împreună. În general, oamenii toxici se hrănesc cu controlul situațiilor și în cazul de față, atât Ilona, cât și Sergiu au impresia că ei dețin controlul absolut. Nu aș vrea să-l pun pe Mattias în aceeași categorie, fiindcă tind să cred că la douăzeci și cinci de ani ești încă tânăr și neformat pentru greutățile vieții, chit că te arunci cu capul înainte în relații pe care nu știi să le gestionezi. 

Cu toate astea, e greu de încadrat în termeni preciși o astfel de iubire, căci toxicitatea existentă într-o legătură durabilă implică o grămadă de factori care aici, în carte, nu sunt prezenți: o copilărie abuzivă pe care adultul de mai târziu a preluat-o, o lipsă de empatie acută, o nevoie permanentă să pună deasupra binele personal sau o încredere oarbă în sine. Or eu am dorit să sugerez contrariul, deși unii cititori l-au perceput pe Sergiu ca pe o ființă egocentrică și nepăsătoare față de trăirile celorlalți, absorbit în propria-i nefericire. Sigur, ca cititor trecem prin filtrul experiențelor noastre povestea și tindem să calificăm drept reprobabile anumite acțiuni, în vreme ce scriitorul doar trasează trăsături de caracter, fără a înclina balanța într-o parte sau alta, lăsând judecata pentru cel care citește. 

Iubirea lor e toxică până la un anumit grad: acela când personajele însele se pun singure în pericol, fără intermediul celuilalt, iar relația dificilă survine în urma unei desincronizări, mai degrabă. 

Tu ai trăit vreodată o astfel de experiență?

Ah, nu. Mi-e străină această stare ingrată. Din fericire, am fost ferită de astfel de experiențe în viața personală. Însă am avut vreme să observ astfel de relații de la distanță. Firește, pe alte planuri mai îndepărtate, am avut ocazia să mă regăsesc la marginea toxicității, fără însă a mă adânci în ea. Dar eu am avut mereu un simț de conservare acut, am știut dintotdeauna să mă pun la adăpost. Viața nu ferește pe nimeni de relații toxice, fie că vorbim de prietenii nepotrivite sau relații în care există un raport distant, cum ar fi de tipul profesor-elev, de mentor-discipol sau, mai apropiat, ca legătura părinte-copil. Îmi sunt cunoscute implicațiile unor astfel de conexiuni, dar, cum spuneam, de cele mai multe ori, am fost doar martor pasiv la astfel de relații nesănătoase și am avut timp să-mi construiesc o opinie destul de solidă în privința acestor chestiuni.

Romanul Pasagerii, din arhiva personală a scriitoarei

Există o tensiune sexuală care se simte pe tot parcursul romanului. Este un liant între personaje, nu-i așa? Dar este ea și motiv de distanțare?

Din ceea ce observ, în general, tensiunea sexuală nu este neapărat un liant, ci, mai degrabă, o metodă de disimulare a adevăratelor sentimente. Tensiunea sexuală este și ea o modalitate de a zugrăvi relațiile umane. Sigur, la baza cărora stau temperamentele fiecăruia. Și, precum bine ai intuit, da, poate fi un motiv de distanțare și nu de apropiere. Fiindcă e un soi de prefăcătorie de care nici măcar nu-și dau seama. Un soi de umplutură, care nu-i lasă să simtă vidul din ei înșiși. 

Tot parcursul ăsta surprinzător al personajelor tale este rodul destinului sau al alegerii fiecăruia dintre ele?

Întâmplările din carte vizează, cumva, două teorii filosofice: determinism și liber arbitru. Totuși, în mare parte, am intenționat să sugerez că viața personajelor este o înșiruire de alegeri, consecințele fiind pe măsură. Multe dintre ele se luptă pentru un anumit control și se tem să piardă frâiele. Pe de altă parte, am lăsat deschisă ușa înspre o cu totul dimensiune: aceea a divinului, pe care-l dezmint sau după care se ghidează unele personaje. Uneori, ele chiar se victimizează, în special atunci când sunt extenuate de deciziile pe care le-au luat și sfârșesc prin a se chestiona pe ele însele și a pune la îndoială providența. Ceea ce duce înspre firescul vieții. Oricât de raționali am fi, avem tendința să cădem dintr-o latură în alta, să ne răzgândim și să acționăm sub imperiul emoțiilor.

Crezi în destin, Monica? Ce ți-a adus el cel mai bun până acum?

Hm, e complicat. Nu cred că am un răspuns simplu la întrebarea asta. E foarte nuanțat. Ce este destinul? Conform definiției, dacă ne supunem lui, ar însemna că nu avem niciun control asupra propriei noastre vieți. Or eu cred că dețin un oarece control. Nu aș vrea să mă extind și să spun în ce măsură. Cert e că eu am ales să nu fiu un simplu pasager în propria viață. Fatalismul nu mă caracterizează. Cu toate astea, am uneori senzația că dacă te naști sub o stea norocoasă (iar, o superstiție, dar nu neg că am tendința să le amestec) ai mai multe șanse să fii ferit de neajunsuri. Pe de altă parte, privind în urmă, nu numai la viața mea, dar și la cea a apropiaților mei, remarc că momentele în care am pus pe seama destinului anumite situații nu sunt decât niște simple amăgiri sau resemnări și că, în cazul contrar, în care n-aș fi fost pasivă, rezultatele ar fi fost cu totul altele. Sunt sigură de asta. Prin urmare, ca să răspund la întrebarea ta, nu știu ce mi-a adus destinul mie sau dacă a contribuit cu ceva în progresul meu. Nici măcar nu știu dacă am dreptate sau nu. E doar o modalitate de a trăi în tihnă cu alegerile mele.

Din arhiva foto a Monicăi

Mereu când stau de vorbă cu câte un scriitor, ard de nerăbdare să-l întreb cum scrie el cel mai bine, în ce condiții/locuri/momente din zi sau din noapte. Tu cum scrii cel mai bine, Monica?:)

Ca să fiu sinceră, Oana, pentru a scrie, am nevoie de liniște. Să nu se ivească câte un cap de după ușă care să mă întrebe ce mâncăm la cină. Nu mă deranjează per se casa plină, doar să nu fiu smulsă din ambianță. Pentru că, în general, momentul meu preferat din zi este dimineața, cu prima cană de cafea în față, aș zice că tot atunci e mai agreabil să scriu. Sau să-mi pun gândurile în ordine. Spuneam mai sus că uneori am ideea, am personajele, dar încă nu le-a venit timpul să le trec în Word. Atunci, în vreme ce sorb din cafea, petrec timp cu ele și răsucesc firul poveștii în minte. De scris, scriu oriunde, oricum, chiar și pe Notele din telefon. Am câteva texte începute astfel, ba chiar terminate. Atât timp cât nu-mi simt mintea obosită, fiindcă atunci nu reușesc să mă concentrez. Cel mai bine scriu cu laptopul în brațe, într-un loc care-mi stârnește anumite senzații. Acasă am vreo două locuri ale mele, unul pe un fotoliu orientat cu fața spre peretele de sticlă care dă înspre grădină, nu contează dacă e soare sau gri afară, dacă plouă sau ninge, se creează o atmosferă propice scrisului, sau pe un fotoliu lângă șemineu, cu focul aprins, cu o altă porțiune de grădină în raza mea vizuală, un măr bătrân și miraculos fiindu-mi sursă de inspirație. Când plec în vacanță, am obiceiul să scanez bine împrejurimile și să-mi aleg un loc numai al meu și mi-l fac colțul meu de lucru. Ca acum, când lucrez la acest interviu, pe balcon, având marea în față, mărginită de niște palmieri înalți până la cer și ploaia care cade în surdină. 

Știu că ai în lucru niște proze scurte. Despre ce este vorba?


Da, lucrez la mai multe proiecte, dar sunt departe de a fi definitivate. Nu-mi închipuiam că mă va stoarce într-atât povestea Pasagerilor. Simt nevoia să mă odihnesc un pic. În plus, aș vrea să cred că voi rămâne la proză scurtă, până la urmă, a fost prima mea dragoste, ca să spun așa. Dar nu sunt sigură că nu vor lua altă turnură lucrurile. Scriu despre ce am scris și până acum: despre frânturi de viață, despre oameni, despre relații interumane, despre mine.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *