Maria Orban: De cele mai multe ori, oamenii mari sunt doar niște copii deghizați în adulți

11 ianuarie 2021 de Oana Borviz  Oana Borviz    

În „Oameni mari“, romanul de debut al Mariei Orban, apărut de curând în colecția n’autor a editurii Nemira, se vor regăsi multe femei născute înainte și după 1980. Eu personal, am regăsit tipare, temeri, preconcepții cu care, din păcate, am crescut foarte multe dintre noi și pe care le-am purtat, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama, în viața adultă.

De asta mi-a plăcut în primul rând cartea, pentru că decupează cu precizie toate acele traume, amăgiri și defecte pe care le-am preluat de la mamele și bunicile noastre neștiind sau realizând destul de târziu cât de mult ne-au afectat acestea destinele.

Căci „Oameni mari“ nu e doar povestea unei despărțiri (o profesoară de 36 de ani divorțează de soțul ei după ce acesta a înșelat-o), e povestea unei moșteniri emoționale, a unor cutume care mușcă din tine, a unor frici care nu-ți dau pace. Dar este și povestea înnoirii, a nevoii stringente de schimbare și de iubire adevărată, sub orice formă s-ar găsi ea.
Cum a crescut povestea asta în mintea Mariei Orban (absolventă de Litere, profesoară și autoare de povestiri), dar și care au fost sursele reale ale cărții, ne spune chiar ea în interviul de mai jos.
Mulțumesc, Maria!

Când ai scris cartea asta și cât timp ți-a luat ca să o termini?

După ce am născut al doilea copil, am reînceput să scriu. A fost un fel de măsură de protecție împotriva unei depresii pe care o simțisem după prima naștere. Am vrut să previn asta, pe cât posibil. Mi-a luat vreun an și niște luni bune, am scris, am rescris, și tot așa. Cred că am reușit să termin destul de repede, pentru că, de fapt, am purtat cartea asta cu mine mulți ani, dar am avut nevoie mai întâi de niște clarificări, de o detașare față de ceea ce mi s-a întâmplat mie, pentru a nu face doar un exercițiu de eliberare a unor frustrări. Abia apoi am putut să scriu o poveste care pornea de la niște senzații personale. 

Fotografie din arhiva personală a Mariei Orban

Este povestea Rucsandrei (sau o parte din ea) povestea Mariei Orban?

Povestea e a ei, unele dintre senzațiile de acolo au fost/sunt ale mele. Am vrut să scriu despre ce înseamnă o despărțire, ce transformări aduce ea, despre felul în care le poate reactiva și pe celelalte mai vechi, inclusiv pe cea mai dură, provocată de moarte. După aceea a venit, dincolo de toate astea, ideea legată de faptul că de cele mai multe ori oamenii mari sunt doar niște copii deghizați în adulți. Sunt vulnerabili, ipocriți, au spaime și temeri legate de rolurile pe care le joacă în societate, e o tensiune permanentă de a se ridica la înălțimea unui statut, etc. M-am folosit de felul în care am simțit eu anumite momente din viața mea (moartea tatălui, divorțul), dar apoi am vrut să creez niște situații acolo, multe dintre ele stânjenitoare, pentru a determina personajul să-și găsească și să-și asume vocea. 

Devenim oameni mari atunci când ne maturizăm. Tu când ai simțit, Maria, că devii om mare?

Am avut clar niște momente care m-au cam zdruncinat (le-am numit deja), dar cred că am simțit o schimbare în mod evident atunci când am devenit mamă, pentru că nu a mai fost vorba doar despre mine, și asta m-a determinat să devin ceva mai responsabilă, aș zice. 

Fotografie din arhiva personală a Mariei Orban

Cu acest roman spui povestea multor femei din generația ta, al căror destin s-a modelat în familii disfuncționale. Ce anume și cât din viața femeilor din România crezi că s-a schimbat între timp?

Nu a fost un scop ăsta, de a crea un personaj reprezentativ pentru multe femei din generația din care fac parte. Dacă e așa, nu pot decât să mă bucur. Pe de altă parte, nu pot spune cât anume și ce s-a schimbat între timp în privința femeilor, pot vorbi, în schimb, despre altceva, pornind de la niște intuiții, raportate la mediul în care lucrez. Știu foarte mulți copii ai căror părinți lucrează în străinatate. Sunt foarte mulți copii care nu își întâlnesc familiile decât de sărbători. Lipsa asta a afecțiunii, distanța, dorul lasă niște urme mai puternice decât ne-am putea imagina; și astea se vor vedea atunci când ei înșiși vor deveni adulți. 

Rucsandra este un om care se desprinde încet încet de tiparele cu care a crescut, îmbrățișând o viață nouă. Ar fi ajuns ea aici dacă nu s-ar fi confruntat cu o problemă spinoasă, precum divorțul?

Probabil că ar fi ajuns, dar mai greu și în mai mult timp. Dacă nu te forțează un eveniment, o persoană, dacă nu simți nevoia organică de a clarifica lucrurile, e confortabil să rămâi în zona ta. 

Multe femei nici nu conștientizează că sunt ”bagaje” purtate de mamele lor nefericite. Ce  le-ai spune tu lor?

Cred că nicio relație cu părinții nu este lină, oricât de frumos ar arăta lucrurile din afară. Nu știu ce le-aș spune. Și până la urmă, cine sunt eu, să le dau sfaturi sau să le pun întrebări? Cred că lucrurile se clarifică pentru fiecare într-un anumit ritm și în funcție de cantitatea de sinceritate pe care o poate duce. 

Am descoperit în Rucsandra și un profesor nonconformist, care alege să comunice cu copiii altfel decât o fac ceilalți. A existat un astfel de profesor în viața ta, care ți-a schimbat radical direcția?

Au fost mai mulți profesori care mi-au marcat direcția, deși n-au schimbat-o proriu-zis. În special în facultate, la Litere, în Brașov, datorită oamenilor pe care i-am întâlnit acolo: Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Andrei Bodiu, Mihai Ignat, Adi Lăcătuș, Romulus Bucur. Au fost cu totul altfel decât știam eu până atunci că ar fi profesorii. Erau deschiși, sinceri, apreciau ce aveai de spus, nu doreau să reproduci spusele lor, încurajau exprimarea onestă și argumentată. Și apoi, a mai existat un moment în care am simțit că am enorm de învățat de la cineva, asta în urmă cu vreo 10 ani, la un workshop de scenaristică ținut de Răzvan Rădulescu și Alex Baciu. M-au fascinat pur și simplu. Altfel, chiar cred că de la fiecare om poți învăța tot felul de lucruri, de la elevii mei învăț, de asemenea, de la copiii mei, măcar să fiu eu suficient de receptivă pentru cât au ei de oferit.

Destrămarea cuplului din carte se petrece cât se poate de silențios. Ai ales rezolvarea asta ca pe o atitudine civilizată sau ca pe rodul unei disfuncții?

Nu, n-am vrut nicidecum să fie o atitudine civilizată, ci, mai degrabă, așa cum zici, consecință a unei disfuncții, a incapacității Rucsandrei de a tranșa lucrurile, de a decide ceva și de a-și asuma acel lucru. 

Rucsandra a înțeles că ”până când moartea ne va despărți” este o iluzie. Tu crezi la fel, Maria?:)

Nu știu dacă e o iluzie. Cred că ține de ceea ce ne dorim de la relația respectivă, de așteptări, de o doză de imprevizibil, de curaj, de asumare. Greșeala Rucsandrei a fost să creadă că lucrurile merg de la sine sau că se rezolvă de la sine, doar pentru că ea și Seba se iubesc. Iar în privința asta, m-am lămurit și eu, așa nu funcționează nimic pe termen lung.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *