Irina Georgescu Groza: „Scrisul mi-a fost mereu o a treia mână, ascunsă într-un buzunar prin țesătura căruia, dacă te uiți bine, vezi că pielea luminează fosforescent“

25 iunie 2021 de  Oana Borviz    

Irina Georgescu Groza tocmai și-a văzut scos din tipar cel de-al doilea roman, „Exodul mieilor“, apărut în colecția n’autor de la Nemira (unde a publicat și primul roman, „Noaptea dintre lumi“, pentru care a fost nominalizată la Premiile Sofia Nădejde în 2019).

Dacă în primul imagina povestea dramatică a unei adolescente pe nume Ana, în cel de-al doilea construiește mai multe istorii mici pe fondul istoriei mari (Dictatul de la Viena), prezentând un fragment din trecutul României dintr-o perspectivă interesantă. 

Mi s-a părut momentul perfect pentru un interviu, așa că am provocat-o pe Irina la un dialog. Eu am vrut să aflu cum a ajuns să scrie această carte, ce anume i-a trezit interesul pentru acea perioadă din istoria României, ce surse a folosit, dar și ce înseamnă scrisul pentru ea, cum își găsește timp pentru scris, cum e să trăiască departe de casă (în Canada).

Răspunsurile ei frumoase – ca niște mici povești despre un scriitor, ca niște fragmente de autobiografie – m-au făcut și mai curioasă să-i descopăr proza (dacă nu știați, Irina are și un volum de povestiri, „Dincolo de ferestre“, cu care a debutat de altfel).

Dar până voi intra în lumile ei, vreau să mă bucur împreună cu voi de acest interviu pe care mi l-a făcut cadou Irina Georgescu Groza

Mulțumesc, Irina!

Ai știut dintotdeauna că vrei să scrii? Ce înseamnă pentru tine scrisul, Irina?

Scrisul e timpul pe care-l petrec singură, liniștea, joaca de-a orice-e-posibil. Scrisul mi-a fost mereu o a treia mână, ascunsă într-un buzunar prin țesătura căruia, dacă te uiți bine, vezi că pielea luminează fosforescent. În adolescență, scrisul mă ajuta să-mi liniștesc impulsurile și dorurile, febra și dozele de imaginație pe care din instinct le consumam pe spatele caietelor de matematică. Pe măsură ce tabla clasei se umplea cu forme geometrice, mă îndepărtam de ce se discuta la oră. Mai tîrziu, am descoperit scrisul calculat, care seamănă cu o ecuație – necunoscutele introduse la început se regăsesc după semnul de egalitate într-o altă relație, după ce aduni și scazi dealuri, nori, o întâmplare (sau mai multe) și o lume strecurată prin gura unei clepsidre. 

Spui că talentul de a scrie îl ai de la mamă. Ce ai moștenit de la tată:)?

Ochii verzi ai copiilor mei și pornirea de a glumi cu orice ocazie, cheful de a socializa și de a călători cât mai departe. Noroc cu gena în plus de la mama, căreia îi place să se bucure în liniște de literatură, că așa mai găsesc astâmpăr. 

Irina lângă biblioteca ei din România

Cum îți găsești timp pentru scris? Când scrii tu cel mai bine și, mai ales, cum (cu ușurință, cu dificultate)?

Ideal ar fi să fiu singură, în același timp în calcul intră și faptul că scriu mai bine toamna și iarna, mai ales în zilele ploioase. Începutul e mai lent, dar știu că la final îl voi rescrie, așa că nu mă blochez la prima pagină. Nu scriu cu dificultate pentru că mintea mea locuiește în poveste când nu are timp să o scrie.   

Cât de mult te-a ajutat faptul că ai urmat cursurile de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu?

Întâlnirea cu ei a venit la fix. În vremea aceea scriam, dar eram nesigură. Marius Chivu și Florin Iaru mi-au dat încredere fără să mă laude, iar cursul mi-a dăruit un bagaj de idei legate de ce să nu fac. Prin exercițiul la temă am înțeles cum bate inima unei povestiri, care sunt etapele, ce înseamnă un final bun și cât de inutil e balastul, să știi să-l detectezi și să-ți faci curaj să-l scoți.

Ai mereu ceva în lucru sau te apuci de o următoare carte abia după ce o vezi publicată pe precedenta?

Nu pot începe o poveste până nu mă despart de personajele cu care mi-am petrecut o perioadă. Le trimit în lume și aștept să vină iar sezonul de ploi. 

Cum ți-a venit ideea noului roman și cum ai pornit la lucru (cu un plan, cu o schiță…)?

Căutam pe Youtube un documentar, când am zărit un film despre câțiva bătrâni izolați între niște dealuri din Ardeal. Așa de stranie mi s-a părut situația lor, cum erau rupți de orice mijloc de comunicare (poștașul trecea totuși o dată pe lună, călare), de tehnologie, de noutăți, că mi-a venit imediat prima idee și-am început să mai caut. Și așa am dat de mărturiile supraviețuitorilor masacrului de la Treznea, din septembrie 1940. 

Irina, alături de fiul ei Luca, la lansarea romanului „Noaptea dintre lumi“

Ce surse ai folosit?

Am intrat din momentul acela într-un vîrtej, am început să caut cărți de istorie, articole din ziarele vremii, am citit scrisori și petiții ale intelectualilor de la Budapesta și Cluj, care protestau împotriva politicii de opresiune. Informația venea în valuri – anul 1940 a fost plin de evenimente. Războiul înainta în Europa, iar noi pierdeam teritorii (în iunie, cedasem fără luptă Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța) în timp ce tensiunile interne se amplificau. În urma Dictatului de la Viena, parafat pe 30 august, situația din Ardealul cedat a început să se înrăutățească. Între timp, în noaptea de 3 septembrie, legionarii au atacat instituțiile statului din orașele mari ale țării. La 4 septembrie, generalul Ion Antonescu a fost însărcinat cu formarea noului guvern, iar în aceeași seară i-a cerut lui Carol al II-lea să-i ofere puteri depline. Regele a semnat, în dimineaţa zilei următoare, decretul prin care Ion Antonescu era învestit cu „puteri depline pentru conducerea statului român”. Două zile mai tîrziu, era forțat să abdice. În acest context de instabilitate politică, Ardealul de Nord a fost lăsat fără apărare. În scurt timp, bandele de „Gărzi ale zdrențăroșilor” (Rongyos Garda), au început să facă ravagii în rândurile populației românești. 

Voi aminti doar câteva dintre lucrările descoperite în timpul perioadei de documentare și care m-au ajutat să reconstitui atmosfera acelui an: „Transilvania: History and Reality“ de Milton G. Lehrer, „Limba română, ungurii și Nicolae Iorga după Marea Unire“ de Petre Țurlea, „Nemulțumirea profundă a intelectualilor maghiari clujeni față de Dictatul de la Viena. O notă diplomatică din 1941” de Şerban Turcuş. La acestea se adaugă mărturii ale supraviețuitorilor, articole din revista „Historia“ sau din paginile ziarului „Universul”.

Știu că abordezi aici și fenomenul pribegiei. Tu te-ai simțit vreodată un om pribeag:)? 

În „Exodul Mieilor“ personajele sunt în derivă, forțate să se strămute. E adevărat, gândul meu a mers mai departe, la situația românilor în ultimii treizeci de ani. În 1990 ne-am trezit nerăbdători să trecem granițele redeschise, iar de atunci exersăm libertatea de circulație, dar și propriile limite de adaptare în spații noi. Eu nu compar cele două perioade istorice, ci doar remarc, fiind la rândul meu un călător, că drumurile nu sunt niciodată prea lungi sau prea neprietenoase pentru românii care vor să privească lumea de pe un țărm străin.

Crezi că faptul de a fi trăit, în mai multe perioade, departe de casă te-a făcut să scrii despre spațiul românesc?

Sunt parte din spațiul românesc oriunde aș fi. Ce se întâmplă în România e mult mai colorat și mai interesant, cu toate neplăcerile cotidiene și neajunsurile financiare. Acolo tot timpul se ivește ceva care să răstoarne căruța cu lăutari. Și-apoi, în august miroase a vinete, în iunie a tei, de Crăciun se aude soneria de la intrare, iar de Revelion ferestrele caselor sunt luminate (în Belgia, dar și aici eram singurii locatari care petreceau la miezul nopții). Când ești într-o țară așezată te simți dosar cu șină (da, au și aici) într-o coadă civilizată și mută și te gândești cu jind la soneria aceea. Dar fiecare teritoriu are darurile lui, iar dacă nu le primești ți le faci singur. Poftim, eu rămân cu o carte despre Ardeal, scrisă în Canada.

Irina împreună cu Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor

Cum arată o zi din viața ta lângă Pacific:)? 

Pacificul nu-i așa de aproape de locuința noastră, dar dacă iau metroul cam într-o oră aș ajunge la o plajă. Nu sunt multe lucruri de spus, Canada este o țară (prea) liniștită, în care ne învârtim (prea) puțin, ducem copiii la școli, petrecem seara acasă, privim lumea dintr-un balcon, e multă liniște și totul pare foarte, foarte departe. 

De ce anume are cel mai tare nevoie un scriitor ca să poată funcționa din punct de vedere creativ? 

Cu siguranță de liniște, de camera aceea doar a ei și de o bibliotecă mare, pe care să locuiască o pisică.

Cum vezi tu scriitorul în societatea de azi?

Muncește să-și plătească facturile, se luptă pentru timpul de scris, așteaptă să se redeschidă târgurile de carte și viața să revină la normalul de care se plângea cu niște ani în urmă. Își dorește ca elevii să citească autori contemporani și să studieze cu plăcere literatura, pentru că fără ea și fără cititorii de mâine, viitorul va fi mult mai sărac.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Lasă un răspuns