Dumitru Gorzo: Am numit-o ”Gheorghe” pentru că nimeni din famlia mea nu e Gheorghe

24 februarie 2020 de Oana Borviz  Oana Borviz    

Pentru cea mai nouă lucrare a lui – care va sta în fața Muzeului Național de Artă Contemporană din București până la sfârșitul lunii septembrie – Dumitru Gorzo a avut ca punct de pornire casa bunicului din Ieud.

De fapt, ceea ce ni se dezvăluie acum ca o sculptură interesantă chiar este casa bunicului, doar că transformată, adaptată la conceptul lui artistic. Se numește ”Gheorghe” și este, așa cum îi place lui Gorzo s-o numească, ”o lucrare deschisă” ce poartă ”semințele unui
număr de posibilități”.

Nu am vrut să rămân doar cu emoțiile pe care mi le-a stârnit lucrarea, și nici cu multele întrebări pe care mi le-a declanșat aceasta, așa că l-am provocat pe Gorzo la un dialog, care s-a dovedit a fi, ca întotdeauna, interesant.

Înțeleg că înainte de ”Gheorghe” a fost ”Reziliența”. Cum ți-a venit ideea acestor proiecte și ce inseamnă fiecare în parte?

Toate aceste proiecte au plecat de la o preocupare de-a mea mai veche legată de casă. Casa ca prezență, ca loc ce te definește cumva, ca spațiu de plecare și ca destinație posibilă. Cât o privește pe cea ale cărui bârne l-au creat pe Gheorghe, ai mei voiau demult să o demoleze, însă i-am rugat să mai aștepte pentru că începeau să se contureze niște planuri cu ea. Aveam nevoie de timp pentru a le pune cap la cap.

În prima etapă, am cioplit-o. Era goală la interior, cu multe straturi de var colorat în tot atâtea feluri de albastru peste o tencuială de lut. A fost prima relație activă cu proiectul ăsta: am cioplit pereții într-o intervenție directă și, din lovituri, demolat și zgâriat, a ieșit un fel de basorelief, interiorul casei a devenit o lucrare, care hoinărea. Începea din camera mare, se ducea pe tavan, trecea prin tindă, ajungea în camera mică pentru a sfârși în cămară. Am cioplit totul, inclusiv cuptorul. Asta e, practice, povestea începutului primului proiect: ”Reziliența”. A stat timp de doi ani și jumăte acolo și nu îmi venea să o demolez. Apoi, dezbătând diverse teme cu Silviu Pădurariu (cu care lucrez la un numar de proiecte), am ajuns la ideea transbordării casei sculptate într-un spațiu de expunere. Și, într-un final, după o sumă de încercări, a fost să fie MNAC-ul. Și, cum MNAC-ul pune o problemă complicată de situare (fosta “Casa poporului” și actuala “Catedrala mântuirii neamului”), se cerea un alt tip de atitudine. Casa nu-și găsea locul, cel puțin în capul meu, între “casa lui Ceausescu” și “casa lui Dumnezeu”. Era nevoie de altceva, o construcție nouă care, la prima vedere să nu însemne nimic și care să poată fi o sumă de lucruri. O lucrare care să devină, care să comunice mereu altceva, nu să fie ceva anume. Și a fost Gheorghe.

De ce numele ăsta?

Gheorghe pentru că trebuia să se numeasca cumva, pentru că sunt sătul de titluri care încearcă să descrie sau să îmbunătățească, pentru că nimeni din famlia mea nu e Gheorghe.

Cum au lucrat în tine amintirile cu bunicul pe parcursul acestor ani în care ai lucrat la cele două poriecte? În ce fel ți-au influențat ele munca, cum te-au schimbat?

Într-un fel, proiectul cu casa a plecat și de la o poveste auzită de la bunicul meu: în dimineața în care el și alți consăteni au fost eliberați din pușcărie de la Sighet – cândva pe la începuturile comunismului românesc -, în loc să aștepte rata, la fel ca ceilalți, a plecat pe jos. L-am întrebat: „De ce ai plecat așa?“ – „Pentru că voiam să ajung acasă“. Și, cumva, în povestea mea e primul om care își caută casa. Și printre ultimii care și-o găsește. Am făcut de unul singur tot proiectul, mai puțin demolarea. Munca la ridicarea lui Gheorghe, toată epuizarea fizică și riscul, trebuiau să fie ale mele, să-mi aparțină în totalitate. Paradoxal, n-aș putea spune că îmi place să muncesc. Pe mine, actul muncii mă construiește și mă ajută să aflu niște răspunsuri. Lucrarea asta are de-a face și cu limita mea, cât pot duce în spate, câte kilograme pot să ridic la un metru jumate sau doi șamd. Apoi, mai era și sentimentul cumva obscur ca aș plăti impietatea distrugerii casei pe care bunicul a construit-o la optsprezece ani, în care a crescut tata și din care eu însumi am plecat la paisprezece ani. Casa în care m-am tot întors până în urmă cu patru ani ani, atunci când a încetat să mai fie locuită.

Înainte de a o transforma în sculptură, te-ai gândit să o transformi într-o casă în care să locuiești?

Casa avea niște probleme de structură destul de grave încat să nu poata fi salvată, iar o transmutare ar fi însemnat înlocuirea a mai mult de jumătate lemnul construcției. Și, cum în urmă cu mai bine de zece ani, am salvat o casă tradițională pe care o folosesc de fiecare dată atunci când merg acolo, am hotărât transformarea casei parintești în lucrare.

Tot materialul provine de la vechea casă sau ai folosit și material nou?’

Tot materialul lucrarii vine din casă. Nu am folosit absolut nimic nou sau din altă parte.

De ce forma asta? Ce simbolizează ea?

Gheorghe e ceva ce eu numesc lucrare deschisă, nu e ceva anume și poartă semințele unui număr de posibilități. E felul de proiect în care, dacă îți acorzi timp, poți găsi direcții pe care să-ți lucreze imaginația. Îți dă cât poți și cât ești dispus să iei. A pornit cu intenția mea inițială de a transforma casa în avion, ca ulterior să devină un obiect arhitectonic ce crește dintr-un cub, trece printr-un zigzag de zece metri, pentru a sfârși într-un octogon. Mă face să mă gândesc la un animal ce devine, la ritm și la gravitație, la construcție, deconstrucție și reconstrucție, la multe, foarte multe straturi de istorie. Apoi, nu pot să nu pomenesc bucuria cu care un număr de oameni din breaslă au descoperit faptul că, de sus, aduce a spermatozoid. Sau pe Magda (amica Ioanei – sora mea) pentru care podeaua de bârne pe care se intersectează două cercuri (desenate) e mama, cubul e omul care urcă de acolo pe o cale în zigzag pentru a sfârși în vârtejul unor pătrate de bârne suprapuse care formează octogonul și pe care îl vedea ca fiind lumea. Totul suprapus peste povestea casei distruse. Și Magda nu are nici o treaba cu lumea artei.

Ce se va întâmpla cu Gheorghe după ce va pleca de la MNAC?

Nu știu încă. Așa cum spuneam, Gheorghe devine…

%%tb-image-alt-text%%
Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *