Chris Simion-Mercurian: Celălalt este la fel de important precum sunt și eu pentru mine

23 noiembrie 2020 de  Oana Borviz    

Pe Chris Simion-Mercurian o știți, în primul rând, ca regizoare de teatru. „Dragostea durează 3 ani“ după Frédéric Beigbeder sau „Oscar și Tanti Roz“ după Eric Emmanuel Schmitt sunt printre spectacolele ei neconvenționale, care au făcut valuri în teatrul independent românesc și și-au avut fanii lor. Dar ea scrie și cărți. „În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine“ și „Ce ne spunem când nu ne vorbim“ sunt la fel de curajoase ca piesele ei de teatru, cu verbe tari și povești profunde, din care fiecare își ia bucata lui de adevăr.

Și mai face ceva extraordinar: pune pe picioare proiecte culturale nemaipomenite, cum sunt Festivalul de Teatru Independent Undercloud, D’AYA (prima companie de teatru privat din România), Grivița 53 (primul teatru independent din România, ce urmează să fie construit pe terenul cumpărat cu banii obținuți în urma vânzării casei bunicii ei).

Acum, Chris Simion-Mercurian se află la primul film, scris și regizat de ea după propria carte „Care dintre noi?“, despre experiența sa în lupta cu cancerul. Lansat de curând în online, filmul trebuia să fie inițial piesă de teatru, dar a devenit un mediu metraj datorită pandemiei, care a făcut-o pe Chris Simion să-și regândească proiectul. Filmat în doar trei zile, „Care dintre noi?“ descrie o zi din viața a cinci pacienți de la chimioterapie, cu toate fricile și speranțele lor, cu poveștile lor personale, cu puterea pe care o descoperă în ei înșiși. Cu o distribuție din care fac parte actorii Maia Morgenstern, Marius Manole, Ilona Brezoianu, Crina Semciuc, dar și medici, asistenți medicali și foști pacienți, „Care dintre noi?“ este un film necesar, ce-ți arată greul cu care se luptă bolnavii de cancer dar și lumina de dincolo de boală, care spulberă prejudecățile legate de cancer și care ne reamintește tuturor că oricând, oricare dintre noi poate fi acolo.

Am stat de vorbă cu Chris Simion-Mercurian despre facerea acestui film, despre boală și lumina din fiecare om, despre autenticitate și curajul de a ieși din zona de confort, despre simplitate și voința de a ajuta. Așa am înțeles că acest interviu a fost pentru mine un dar. Multumesc!

Chris Simion-Mercurian, Foto: Simona Olaru

După cartea cu același nume ar fi urmat o piesă de teatru, dar pandemia ți-a schimbat planurile. Ar mai fi existat azi filmul „Care dintre noi?“ dacă tu nu ai fi văzut toate întorsăturile astea ale vieții ca pe niște daruri?

Nu ar fi existat. Vezi de ce nu trebuie să ne împotrivim când în viața noastră apare ceva neprevăzut? Că apare cu un scop și cu o logică. Chiar și atunci când nu înțelegem. Nu trebuie să înțelegem întotdeauna. Am mai abordat tema asta de două ori. O dată în teatru prin „Oscar și tanti Roz“, spectacolul meu de la teatrul „L.S.Bulandra“ și în scris, în primul volum al trilogiei „Ce ne spunem când nu ne vorbim“. Dar acum e cu totul altfel. Filmul este rezultatul trăirilor, emoțiilor, gândurilor din timpul tratamentului meu oncologic și post tratament. Și este inspirat de oamenii pe care i-am întâlnit în acea perioadă. 

Tot dar ai considerat și experiența bolii prin care ai trecut și asta vrei să transmiți lumii prin filmul ăsta. E lumea pregătită să vadă boala ca pe un dar?

Toată lumea are o zonă pozitivă, de lumină. Doar că uneori e băgată în relaxare, în stand by. Și e nevoie de un brânci care să-ți reamintească de firul de lumină strecurat în cea mai adâncă beznă. În sufletul nostru nu există întuneric absolut. Nici eu nu am văzut boala ca pe un dar dintotdeauna. Și eu am trecut etape și etape în viața asta. Am căutat să nu bat pasul pe loc, să nu înot la luciul apei, să mă duc cât mai în adâncul ființei mele și să-mi găsesc rostul. Și nu rostul meu aici, ci rostul meu în univers. Am trăit panica, frica, deznadejdea, neantul, iadul…dar n-am rămas în ele. Le-am depășit. Ce simt astăzi este rezultatul acestui traseu. De ce nu am vedea boala ca pe un dar? Pentru că ne e teamă, pentru că ne apropie de moarte, pentru că așa am fost educați? Îi dăm o importanță bolii pe care nici măcar nu o are în realitate. Boala e pe post de fluier. Te atenționează. Nu e bau bau. Și mai mult decât atât…e opțiunea fiecăruia să trăiască cu sentimentul veșniciei în cap, să se creadă nemuritor sau să aibă conștiința trează și să conțină prezentul. Când am crezut că este finalul, m-am preocupat doar de sufletul meu. Grija mea era să plec liniștită, împăcată, nu mă mai interesa nicio grijă materială. Nu mi-am lăsat gândurile s-o ia razna. Mi-am păzit mintea cât de bine am putut. Pentru mine moartea nu este un final. Ci accesul la o altă dimensiune.

Filmul „Care dintre noi?“, Foto: Dedi Grigoroiu, Sursa: Anatomie 2.0

Care a fost momentul în care ai realizat că nu va fi piesă de teatru, ci film?

La montaj. La filmări eram atât de concetrată pe ce aveam de cerut fiecăruia că nu am realizat că arată a film. Nu mi-am dorit să fac film și nici nu îndrăzneam să mă gândesc că aș fi în stare. Pe parcursul carierei mele m-am jucat mult cu intervenția video, am făcut și un spectacol întreg de teatru – film, „Hoții de frumusețe“, dar aici vorbim totuși de un mediu metraj. Mi-a fost greu să mi-l asum ca pe un film. Dar fiind vizionat totuși de oameni care fac film de-o viață și în care am mare încredere, mi-l asum. Așa a trebuit să fie. Nu caut explicație minunilor.

Din distribuție fac parte, nu doar actori, ci și medici, asistenți medicali, foști pacienți. Cum i-ai simțit tu în această experiență, unică pentru ei?

Puteam oricând să iau actori care să acopere aceste personaje. Dar știam că autenticitatea vine cu un plus de valoare. Și uneori talentul nu e dependent de-o diplomă. Fetele au un firesc de la mama natură, n-au făcut niciun efort să fie așa. Nici eu nu le-am dat partituri grele. Le-am propus să joace exact cât știam că nu risc nimic. Și mi-a funcționat intuiția. Apoi, cred că a fost și pentru ele o bucurie și o onoare să joace alături de actori pe care îi adoră, îi aplaudă etc. Să nu mai zic de Alexandra Mercurian. A fost o mare oportunitate pentru ea să aibă această experiență la vârsta de 12 ani. Indiferent că va urma sau nu o carieră artistică.

Chris Simion-Mercurian la filmări, Foto: Dedi Grigoroiu

În ce fel crezi că îi va putea schimba acest film pe cei sănătoși?

Imprevizibilul vieții, incertitudinea ei ne poate surprinde oricand. Nu știm niciodată care dintre noi. Așa că filmul face și prevenție, conștientizare, informare. Mai mult decât atât te învață cum să te porți cu o persoană aflată în această situație. Căci foarte mulți se poartă nefiresc. Din frică, din neștiință dar rezultatul este același. Sper să dea curaj și încredere. Și sper sa contribuie la schimbarea mentalității și a prejudecăților.

Filmul (care, trebuie să spun, nu ar fi fost posibil fără sprijinul sponsorilor Brystol Myers Squibb și Novartis) va fi difuzat în online, pe paginile de facebook ale unor ONG-uri sau clinici cu profil, am început cu Fundația Renașterea și Pacientul 2.0 care sunt și producători alături de Grivița 53. Continuăm pe 27 noiembrie cu Clinica Zetta, 5 decembrie Neolife, Asociația R.O.Z și, în funcție de restricțiile impuse de pandemie, vom merge fizic în spitale sau vom aborda comunitatea de pacienți a spitalelor care-și doresc acest film tot în mediul on line. Calendarul difuzărilor va fi trecut săptămânal pe pagina mea de facebook „Chris Simion Theatre & More“ și pe pagina proiectului „Care dintre noi“.

Salonul de ambulator de la oncologie (Spitalul Elias) a fost renovat după ce tu, împreună cu cei de la Fundația Renașterea, le-ați scris unor sponsori. De unde ai, Chris, puterea asta de a iniția și de a ajuta?

Pur și simplu. Nu mi-am pus niciodată problema asta. Simt și fac. Celălalt este la fel de important precum sunt și eu pentru mine. Dacă îmi stă în putere să fac bine, fac. Dacă vreau să schimb ceva, acționez, nu mă lamentez, nu aștept să facă altul în locul meu. 

Chris Simion-Mercurian, Foto: Simona Olaru

Îi mai scrii lui Dumnezeu? Primești întotdeauna răspunsuri?

Fără Dumnezeu nu aș putea să respir. Primesc răspuns la tot ceea ce este necesar.

Înțeleg că nu-ți mai faci proiecții cu viața ta în viitor și că trăiești la maximum prezentul. Cum arată o zi trăită de tine la maximum? 

După ce deschid ochii dimineața Îi mulțumesc. Mai am o zi. Habar n-am cu ce surprize vine la pachet. Trăiesc și văd. Pănă seara se pot schimba atâtea. Am învățat să primesc schimbarea ca pe ceva firesc. Nu mă opun. Nu e totdeauna simplu dar de cele mai multe ori îmi iese. Cancerul m-a învățat să trăiesc numai ce-mi place și cu cine îmi e esențial. Așa că îmi organizez agenda după acest principiu. În ultimul timp nu-mi lipsește ora de kinetoterapie, de rugăciune, de scris și de citit și de făcut ceva cu soțul meu. Indiferent cât de aglomerată este ziua mea. Nu există nu am timp. Îți faci timp.

Care e darul pe care ți-l dorești cel mai tare de Crăciunul ăsta?

Să vină Moș Crăciun. 

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *