„Șefa de catedră“, o comedie savuroasă despre învățământul superior american

2 septembrie 2021 de  Oana Borviz    

Cei care o știți pe canadianca Sandra Oh din „Anatomia lui Grey/Grey’s Anatomy“ și „Obsesia Evei/Killing Eve“, știți deja ce poate actrița asta premiată cu două Globuri de Aur, patru Screen Actors Guild Awards și nu mai puțin de 12 nominalizări la Emmy. Eu abia acum am descoperit-o în „Șefa de catedră/The Chair“ (o miniserie Netflix despre viața academică americană) și m-a cucerit instant.

Oh joacă aici rolul lui Ji-Yoon Kim, o femeie de origine coreeană, proaspăt numită șefă de catedră a departamentului de engleză de la Pembroke College (colegiu fictiv din New England) care, ca mai toate școlile americane, era condusă, până nu demult, de un bărbat alb. 

Puteți ghici cu ușurință, așadar, că una din marile teme ale serialului (al cărui prim sezon are doar șase episoade, cel de-al doilea sezon nefiind anunțat încă) este discriminarea. Și nu doar cea bazată pe rasă, ci și cea bazată pe sex, vârstă, statut social

Dar scenariul, scris de Annie Wyman și Amanda Peet (care sunt și creatorii seriei) punctează multe alte teme actuale sau universal valabile precum creșterea unui copil de către un singur părinte, studentul care se revoltă pe motiv că nu se simte auzit, bârfa în mediul academic, diferențele generaționale.

Rolul femeii inteligente și responsabile

E un deliciu să o urmărești pe Sandra Oh în acest rol, de femeie capabilă, amuzantă, care încearcă să găsească non stop soluții viabile pentru bunul mers al lucrurilor din campus dar și de acasă. În campus, ea luptă pentru menținerea profesorilor vârstnici la catedră (pe care decanul îi vrea demiși) și pentru ridicarea în rang a unor tineri profesori extrem de capabili (cum este profa de literatură comparată Yaz McKay, interpretată de Nana Mensah). 

Acasă, se străduiește să fie o mamă cât mai bună pentru fetița ei adoptată care, pe cât de precoce, pe atât de dificilă este. 

Mai este, apoi, problema amoroasă a personajului, pe care filmul o rezolvă, din păcate, ușor clișeic: o posibilă idilă cu colegul ei de catedră văduv și bețiv (Bill Dobson, interpretat de Jay Duplass) e pe cale să se nască.

Oh intră perfect în rolul femeii inteligente și responsabile, concentrată pe muncă și pe creșterea cât mai corectă a fiicei ei; este tipul de mamă pe care rar o vezi pe ecran, nici disperată, nici rece, nici super caldă. Este o mamă cu capul pe umeri, conștientă de greul cu care se luptă, care încearcă să îndulcească cum poate ea mai bine dificila viața de zi cu zi. 

Imagine amuzantă a sistemului universitar

Mi se pare perfect felul în care creatorii Wyman și Peet surprind mediul universitar american, cu diferențele dintre generații, cu problemele birocratice care omoară orice fel de creativitate, cu trădările și uneltirile de a înlătura pe unul sau pe altul, cu revolta studenților bazată, de multe ori, pe niște speculații stupide (cum este revolta iscată doar de faptul că Bill, profesor reputat, a salutat cu gestul lui Hitler la unul din cursuri).

Personajele profesorilor sunt teribil de amuzante, și nu doar atunci când sunt puse în contrast unele cu celelalte, ci și când sunt de sine stătătoare. Holland Taylor e genială în rolul bătrânei profesoare care nu mai poate să țină pasul cu noile cerințe și viziuni ale studenților; Bob Balaban este de-a dreptul comic în rolul seniorului stupefiat că mai tinerii lui colegi transformă cursurile în show-uri de neimaginat; Nana Mensah e adorabilă în rolul tinerei de culoare care luptă cu demnitate pentru locul ei în lumea elitelor universitare.

Dincolo de plusuri, filmul surprinde cruzimile vieții de campus și, până la urmă, a oricărei instituții bazate pe relația dintre adult și tânăr: lipsa de moralitate a unora dintre profesori, urcarea în ierarhie pe considerente care nu au legătură cu valorile umane, demisiile ticluite, deciziile politice etc. Este o prezentare nuanțată a acestui mediu presupus a fi sanctuarul cunoașterii și al gândirii critice, dar care, de multe ori, se dovedește a fi un cuib de spirite mârșave. Și totuși, cred că viața academică americană este în realitate mult mai dură decât cea redată în „Șefa de Catedră, unde Amanda Peet și Annie Julia Wyman crează o imagine surprinzător de amuzantă și caldă a modului în care sistemul universitar funcționează, a modului în care se poate schimba, a problemelor cu care se confruntă, a haosului căruia trebuie să-i facă, uneori, față.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *